Prezentul pierdut…

Cum depărtarea este condiția fiecărei călătorii, simte frecvent o nevoie acută de a-și disprețui apropierea pentru a trăi. Îi place nespus condiția aceasta de călător, însă nu s-a gândit vreodată câte lucruri pierde visând mereu la alteritate.

Așteptarea următoarei dimineți de sâmbată într-o zi proaspătă de luni, lâncezirea unui idei de vacanță într-o duminică banală de apartament, intenția unei vieții viitoare mai disciplinate în fața abundenței, toate acestea nasc gânduri ce îi ocupă constant prezentul. Fiind prea ocupat cu ele, nu își dă seama de singularitatea clipei ce pare infimă în fața acestor proiecții viitoare.

Momentul de aici este înlocuit de cel posibil de acolo, dejucând orice emoție actuală. Ramâne astfel doar un prezent pierdut, gol, care nu-și va lăsa nicio amprentă în sufletul său. Va trăi doar din iluzii, fără a sintetiza clipele de azi în defavoarea faptelor încă nenăscute de mâine. Își va consuma timpul prezent doar pentru a se gândi la cel viitor, iar când va ajunge acolo va face la fel…

Confortul unei zile simple, petrecute acasă, va fi înlocuit de ideea unei alte zile începute în alt loc, în alt timp și în alt mod; savoarea unui pahar de vin servit alături de câțiva prieteni va fi estompată de ideea unui alt soi de vin, cu alt gust și în altă companie; iar cel din oglindă la care se uită va fi înlocuit de un altul mai bun, dar care însă nu există…

Există doar el, cel care nu se poate bucura de acum pentru că este captivul lui atunci, oricât de perfect ar fi cadul prezent în care se află.

The time is now!

Sursa imagine:

Picture1

 

Cu cele mai parfumate gânduri parfumate!

Visul unei nopti de iarna

Notele iuti de ghimbir, aroma de mandarine proaspete si luminitele din cadru ce par stelute dulci de anason, toate acestea dau un aer oriental camerei in care se afla. Decorul se doreste a fi mai degraba unul de sarbatoare, insa aburii emanati de aromele exotice, o duc cu gandul la povestile cu Ali Baba si Aladin.

Incepe sa isi imagineze palatul in care Seherezada ii spunea sotului sau cate o poveste in fiecare noapte si zambeste la concluzia gandului: a castiga fiecare zi de viata printr-o noua povestire. Se lasa purtata de decorul seraiului, printre interioare cu coloane de marmura, miniaturi de aur si mozaicuri colorate.

Cumva stie ca viseaza, insa mirajul oriental o cuprinde tot mai adanc… Un eunuc ii devine complice  si ii permite sa traga cu ochiul la ceremonialul haremului, colectie de femei favorite care astepta sa fie prezentate sultanului… sau nu. Un pic intimidata si jenata de context, ii multumeste eunucului pentru generozitate si pleaca mai departe.

Ii atrage atentia o gradina interioara cu miros de rodie si lalele, decorata cu placi de teracota si o masa de fildes. Isi imagineaza aici intalnirea romantica intre un slujitor al palatului si o cadana si zambeste din nou la gandul bizar si atat de interzis in lumea respectiva. Isi continua plimbarea si ajunge intr-un salon de o frumusete izbitoare: pereti brodati in rosu, covoare persane si un miros cald de ceai si narghilea. Ar mai zabovi putin, intinsa pe una dintre perne, insa simte cum o cuprinde un sentiment ciudat de neapartenta si alteritate.

O trezeste acelasi miros iute de ghimbir pastrat in aerul camerei si priveste pe fereastra pentru a regasi reperul existentei sale. Observa cu surprindere cativa fulgi de zapada si isi da seama ca tocmai s-a trezit dintr-un vis placut de iarna. Adoarme la loc si povestea continua…

Sarbatori Fericite si parfumate!

5e7a244cea9a47cecd9190e88f2a5ba3 (1)

Sursa foto: aici

 

 

Starea de Lisabona

Am crezut că o să fie puțin mai complicat să îți așterni impresiile despre un oraș la ceva vreme după ce l-ai vizitat. Cotidianul care te invadează atunci când te întorci, te face să crezi că amintirile adunate se alterează pe zi ce trece. Însă mi-am dat seama ca Lisabona este mai mult decât un oraș vizitat, este o stare pe care o capeți pentru totdeauna. Așa că, în miez de toamnă, îmi aștern aici, în lanul de lavanda, gânduri din vacanța de vară.

Lisabona te primește din primul moment în care-i respiri aerul boem. Te iartă pentru că ai fost sceptic și te invită să o trăiești, nu doar să o vizitezi!

La prima impresie, îți poate părea un oraș neîngrijit, care nu se ridică la standardele capitalelor europene. Clădiri vechi, ziduri perimate, pe alocuri murdare, și peste toate un ușor iz de mucegai. În plus, mai ești și puțin stresat pentru că ai fost avertizat să te ferești de hoți și să ai grijă de portofel. Însă este doar un gând prematur, pe care îl uiți foarte repede și pentru care ulterior te simți stânjenit.

Străduțe pavate, înguste, clădiri cu mozaice de faianță colorate printre care își fac loc tramvaiele sonore.

Coloristica deosebită, suprafețele inclinate, modernitatea controlată, toate acestea alcătuiesc un urban aparte. Bineînțeles că vizitezi și monumente, muzee, poduri, statui dedicate marilor descoperiri, însă cel mai mult te vei îndrăgosti tot de străzi, de trotuare, de ziduri scorojite, de magazine mici, intime, cu produse locale, de ornamente colorate de la geamurile caselor… de vida portuguesa. Și aproape la fiecare colț, vei găsi un artist ambulant care cântă, despre orice.

Dincolo de muzica acestor artiști, se aude și o altfel de muzică, una cântată în surdină, de către suflet și pe care pașii o dansează.

Orașul acesta are ceva atemporal greu de descris în cuvinte. Îl descoperi în săpunul cu miros vechi, de casă, peste care dai într-un magazin de suveniruri, în mica prăvălia din Alfama unde te oprești să bei un păhărel de ginja, în bucățile de faianță furate de pe ziduri și vândute la târgurile de antichități stradale.

Par locuri care nu mai corespund timpului actual, perimate, dar care sunt menite să-ți amintească că uneori ne grăbim cam tare…

Și atunci te oprești la un mirador să privești panorama cu egoismul turistului care vrea să memoreze tot, dar îți dai seama că acest oraș este mai mult decât un alt loc vizitat. Este o stare pe care o trăiești! Lisabona este viață, bucurie, emoție, muzică, soare, culoare, libertate…

Obrigado, Lisboa!

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

IMG_0913 IMG_3823 IMG_3847 IMG_3800

IMG_3829WP_000587 (1)WP_000672

Stigmatul marionetei…

Nu își mai aduce aminte cine i-a fost creator și nici cum a ajuns în acest decor. Probabil că a fost încercarea vreunui meșter anonim și s-a născut în penumbra unui atelier, printre mirosuri de mucegai și rumeguș.

La început, mânuitorul său  îi era extrem de simpatic…îi plăcea ideea simbiozei dintre ei, îi ducea dorul când lipsea prea mult, se străduia de fiecare dată să-i facă pe plac…de fapt, nutrea pentru el o iubire ascunsă, nepermisă în breaslă…

Cu timpul a învățat însă să-și controleze sentimentele ba, mai mult, acestea au început să se estompeze, până la o indiferența greu de explicat…ajunsese să se simtă frigidă sub manevrele sale. Îi părea lipsit de har, stângaci și îl privea cu milă cum încearca să o controleze prin sistemul de sfori. Cum ea era în prim plan, pe scenă, îi simțea vanitatea în ceafă, frustrarea celui care rămâne mereu în culise…sau cel puțin așa începuse să creadă și asta o înverșuna și mai tare. Suporta din ce în ce mai greu atingerile sale deoarece o făcea să pară ceea ce era de fapt, o marionetă care poartă stigmatul unei materialități sterile fără de mâinile lui.

Nici toată strălucirea scenei, nici toată rumoarea publicului, nici toate vibrațiile și sunetele expandate, apoi repetate, nu o mai impresionau…și peste toate se propaga această ură care o mistuia continuu.

Până în ziua în care se hotărăște că vrea  să moară…

Însă cum să îți pui la cale sinuciderea când ești doar o materialitate dependentă de o alta…cum să te sinucizi când ești doar o marionetă…a încercat să nu mai răspundă la comenzi, să încurce sistemul de sfori, să devină o păpușă nefolositoare, uitată într-un colț de depozit…însă în zadar. Ea va continua să trăiască atâta vreme cât vor exista două mâini care vor dori să o mânuiască…

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Flirt…

La prima impresie, locul acesta ticsit cu lume îi pare a fi un malaxor de promiscuitate urbană. Dar, după câteva momente de adaptare vizuală, fundalul efervescent capătă o textură diafană, cu umbre şi contururi amestecate cu fum. A detectat câteva puncte critice, colţuri sonore, pline cu fanfaroni, care din când în când îi distrag atenţia cu manifestări compulsive, dar în cele din urmă reuşeşte să stabilească un echilibru fonic şi vizual în care să se simtă confortabil.

Tot acest efort de a se adapta îi accentuează starea de oboseală şi pentru câteva momente regretă faptul că a răspuns la telefon şi că a acceptat invitaţia din partea amicului său. Îi place să petreacă timp cu el, să poarte discuţii de tot felul, însă în această seară pare să îl enerveze teribil.

Şi totuşi, este acolo, cu amicul lui, printre ciorapi rupţi, tocuri înalte, mirosuri de vampe, priviri parvenite şi maniere uzurpate… aşa că face un efort suplimentar şi intră în joc. Se felicită în minte pentru capacitatea sa cameleonică, ba chiar îşi mai aduce şi câteva complimente în plus…îşi dă seama de excesul de epitete şi zâmbeşte când realizează că, de fapt, duce un exerciţiu de flirt cu el însuşi.

După câteva replici bune, amestecate cu înghiţituri duble de alcool, renunţă la acest moment incestuos şi începe să se uite în jur, lipsit de orice expresivitate interesantă…mediocritatea feţelor vizualizate îl determină să insiste şi în colţurile cele mai întunecate ale localului. Din nou rămâne surprins de bună voinţa de care dă dovadă.

În seara aceasta se simte foarte bine în pielea sa şi nu are nevoie de nimeni care să-i confirme virilitatea. Aşa că renunţă să mai caute printre chipurile de porţelan şi se antamează într-o discuţie cu amicul său. Efervescenţa gândurilor şi alcoolul îl fac să fie foarte vorbăreţ. Ce bine că şi amicul său are chef de palavre.

În tot acest timp, în mulţime, a existat un observator care i-a analizat fiecare grimasă. Deşi e convinsă că subtilitatea sa controlată a lăsat să scape şi câteva priviri directe, el nu le-a remarcat…a fost prea ocupat cu el însuşi, sau poate că au existat prea multe posibilităţi. Dezamăgită de propriul eşec, se ridică de la masă şi pleacă…

În urmă rămâne doar avortul unui flirt…poate concretul trebuie să fie hazard de prea multe ori că să capete contur. Până atunci, rămân doar doi posibili.

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Un oraş între lumi

Viețile lor scoase în stradă întâlnesc zilnic alte vieţi străine; dincolo de scepticismul călătorului se afla o curiozitate intuită care îi face să fie şi mai îndrăzneţi. Versatili, foarte sonori, cu abordări diferite, îţi oferă un spectacol divers. Malaxorul stradal înghite mirosuri brute de tot felul, culori şi lumini, arome, zgomote, muzică şi claxoane.

Mulțimea efervescentă este ca un aluat uman care creşte, crește, creşte.

Structurat, ca într-un ghid turistic, oraşul acesta se împarte în monumente impresionante, riviera turcească, mâncăruri tradiţionale şi comerţ. Amestecat, aşa cum este de fapt, oraşul acesta reprezintă o experienţă inedită, uneori greu de aranjat în impresii scrise.

Bosforus, Bosforus…my friend!

La un ceai turcesc se leagă prietenii. Chiar dacă îţi oferă o ospitalitate exagerată, fiind mai degrabă un „my friend” turistic, mercantil, te bucuri totuşi de stilul conversaţional, de modul cameleonic în care se exprimă în faţa străinului, celui diferit.

Pe străzile acestui oraş graniţele spaţiului privat se dilată şi totul se împarte între oameni, mărfuri şi pisici. Spaţiul public extrem de eterogen ascunde totuşi un lucru foarte strict: pentru ei, acest spaţiu aparţine bărbatului.

Hagi, Petrescu şi Ceauşescu…

Multilingvismul stradal se exprimă prin câteva nume sonore cu care eşti apelat în funcţie de naţionalitate. Oamenii sunt curioşi să afle de unde vii, ca să îţi arate cu mândrie ce ştiu despre ţara ta. În cazul românilor, după salutul „Ce faci?”, urmează o înşiruire de nume din fotbal şi foarte rar din istorie.

Baclava, kebab, rahat, dar unde-i shaorma pitorească?

Vitrine pline cu dulciuri suculente, comerţ ambulant cu suc de rodii, cu castane, cu fistic şi alune, tonete cu kebab, mirodenii, şi câte şi mai câte. Şi peste toate un miros plăcut de narghilea şi ceai turcesc, dar nici urmă de shaorma cu de toate!

Istanbul – un oraş, două lumi

Un oraş care se descrie cel mai bine prin antonimia descrierii: public şi privat, eterogen şi omogen, nou şi vechi, analog si diferit…un oraş care oferă, iar tu eşti cel care primeşte!

IMG_8107IMG_8078IMG_8090

IMG_7774

IMG_8117

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Melancolie…

…o stare dulce amăruie, o amorțeală a prezentului, o evocare a timpului petrecut, altfel spus, viața ta în capitole.

Nu am înțeles niciodată de ce starea de melancolie este asociată cu tristețea morbidă, cu apatia, cu depresia, ba mai mult este denumită ca fiind un soi de boală psihică, o stare patologică, o nevroză.

Când, de fapt, melancolia este doar un repaus, o evadare din dinamica cotidiană, o poposire la marginea timpului. E un fel de sală de cinema privată, cu pop-corn la discreție, unde filmul rulează cum vrei tu.

Dincolo de vizionare, melancolia reprezintă o acceptare a efemerității, a faptului că oamenii sunt pasageri în viața ta și a altora. Este o stare de sinceritate, de admitere, uneori chiar de iertare. E drept că aceste lucruri presupun adeseori și anumite schisme interioare, un fel de delir temporar, dar la finele acestora te redescoperi tot pe tine.

Iubesc melancolia de toamnă pentru că are pistrui cărămizii și miroase a scorțișoară; are aburi de intimitate, care uneori se condensează într-o ploaie  ce mă trimite la pervazul ferestrei ca să privesc oamenii și frunzele; este discretă și personală, călduță și domoală, dar totodată vie, efervescentă, plină de prospețime…e melancolia tomnatică care seamănă o nouă „primăvară”!

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Schisme interioare

Epuizat de propriile schisme, cu trupul spasmodic și gândurile eviscerate, simte cum ego-ul său pulsează într-un spațiu golit de armonie. Ecoul respirației sacadate îi inundă timpanele și orice alt sonor se pierde într-o insensibilitate cu tentacule.

Totul în jur îi pare lipsit de expresie și nu găsește nici un reper cu care să empatizeze. Se simte străin de proprii atomi și se gândește la incarnația sa ca la un paradox. Prea multe elemente anatomice, fiziologice și metafizice de divizat.

Toată destructurarea asta s-a transformat într-o stare prolifică de convalescență și în loc să-și recapete echilibrul pierdut, acum încearcă să se adune din molecule separate. Până se va regăsi pe sine, va continua să trăiască ca un hibrid lipsit de identitate, care se sparge și  apoi se adună…

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Pistrui pe umeri goi

Infuzia salină și solară din timpul zilei a lăsat pe trupul său o sensibilitate plăcută. Se contractă la adierea brizei răcoroase și emană prin toți porii emoția unui trup cald. Pistruii de pe umerii goi par  licurici pe piele-i radioasă, șuvițele de păr dansează prin aer, asemenea unor fluturi. Tălpile sale se joacă cu fire de nisip ud, valuri înspumate îi ating delicat picioarele, iar briza îi șoptește din tainele marine. Întreaga sa ființă se amestecă cu marea, în timp ce restul omenirii amorțește…

plaja Vadu

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Exilul nopții

Pânza neagră și apăsătoare a nopții rămâne încă nemișcată. Biruința sa asupra ultimelor suspine ale zilei trebuie celebrată printr-un moment de acalmie. Totul e împietrit și îmi e teamă să nu rămână așa. Nu aș putea trăi într-o lume insensibilă și inertă, fără mișcare și fără cuvinte.

Dar în bezna imobilă cu miros de mâl murdar, ceva se mișcă. Deși mă tem de mișcările diafane și inodore ale întunericului încremenit, încerc să caut un reper al normalului. Treptat, privirea începe să contureze linii și forme și mă liniștesc, nimic nu s-a schimbat. Aceeași lume plină de sceptici…Cine să mai creadă în iluzii într-o lume blazată, cu sentimente tocite?

Pornesc într-un exil al mântuirii. Caut dovezi că iluziile încă mai există, caut o filozofie care refuză să se resemneze. Îmi pare că trupul este cuprins de o amorțeală cu tentacule, dar știu că trebuie să înaintez; cascade de gânduri îmi inundă mintea și devin confuză; cadre succesive îmi tulbură privirea și sunt aruncată într-o furtună plină de îndoieli.

Mă lupt cu valuri de dezamăgiri și ajung la mal. Dar oare pot construi castele de iluzii din ruine de dezamăgiri? Îmi doresc să înving deșertul cel puțin printr-o iluzie, dacă nu printr-un castel.

Zăresc totuși în depărtare un palat cu o curte de chiparoși și mă îndrept spre acel loc. Luminile sunt aprinse și se aude o muzică fără suflet, acoperită de o zarvă greoaie. Privesc în interior printr-o fereastră îngustă și îmi dau seama că am ajuns în mijlocul unui bal: maniere uzurpate de gheișă, talii de epave de sirene, cvasi puritate de fecioare false, înconjurate de filosofi mediocri.

În aer plutește un exces de epitete și  trebuie să plec din această lume plină de superficialitate și de venerație a materialismului. Opulența accesoriilor mă orbește și  găsesc cu greu o ieșire.

Rătăcesc printr-un labirint de sticlă, știu că lumea întreagă se poate sparge la cea mai mică greșeală și încerc să rămân rațională. Îmi simt gândurile strânse într-o menghină și uit de iluzii. Epuizată, reușesc să evadez din  labirint și descopăr o lume fără de linia orizontului. Nu-mi găsesc repere și din nou mă simt debusolată…

Sunt singură într-un pustiu fără de sunete. Caut un suflet, o mângâiere, un seamăn. Zăresc în depărtare o caravana și deși îmi pare o fată morgana, am totuși puterea să cred…îndoiala nu a putut transforma gândul meu în nisip.

Ajung lângă un cort îngălbenit de timp, în interiorul căruia se vede o umbră plăpândă. Este un bătrânel care poartă povara vremii în spatele gârbovit, cu fața blândă și ochii sticloși. Duce un dialog livresc cu umbra sa, dar obosește și adoarme. Aș vrea să intru și să îi spun că nu e singur, că mai există speranță, dar mă opresc și îl las să viseze.

Știu că nu mai e mult și întunericul se va risipi. E rândul zorilor de zi să își câștige bătălia. Totul începe la fel, printr-o stare de acalmie…dar acum nu mă mai tem, știu că este doar o clipă în care pot poposi la marginea zilei, apoi voi începe din nou să caut iluzii.

Sursă foto

Balerina nopții

Noaptea schimbă străzile din cartier în stafii ale vieții urbane. În întunericul văscos doar vântul rece mai plimbă prin aer câteva frunze rătăcite prin toamnă. Casele au tăcut, luminile de la ferestre s-au stins pe rând, câinii înfometați s-au adăpostit prin resturi de cartoane…

Felinarele bătrâne au obosit să mai lumineze acest pustiu de plumb și pâlpâie bolnăvicios. Un scârțâit de poartă fisurează liniștea deplină, dar prin repetare se pierde și el în noapte. Doar cei care au cunoscut singurătatea pot privi acest decor apăsător, ceilalți au adormit de mult.

Dincolo de draperiile grele, există totuși un observator care așteaptă nerăbdător ca ea să apară. În cele din urmă o zărește, are trupul fragil și pielea albă, asemenea unui porțelan translucid. Frânge aerul cu mișcări grațioase, estetice, fragile…preschimbă pustiu de plumb într-un decor eteric, transformă singurătatea sa în cel mai frumos spectacol de balet.

Vis sau realitate?…întrebarea l-a obsedat toată dimineața. Deși nu a băut mai multă cafea ca de obicei, este extrem de agitat și pendulează printr-o mulțime de stări. Își simte palmele transpirate și îi este greu să se concentreze, prin minte-i rulează aceeași întrebare: vis sau realitate?

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Rutina unei dimineți

Privește inert din penumbra balconului la norii asudați, ca un spectator uitat în decor. Rutina fiecărei dimineți petrecute la malul mării a făcut ca cerul să nu mai aibă secrete, știe că astăzi este ziua norilor și se bucură că marea va fi numai pentru el. Nici urmă de turiști care iubesc soarele, nu marea!

Soarbe sacadat din ceașca de cafea amară în timp ce se ceartă cu un gând care îl îndeamnă să iasă la o plimbare pe faleză. Singurătatea l-a transformat într-un personaj prăfuit, dependent de camera în care trăiește și de balconul în care stă și privește marea.

Nu își mai aduce aminte când a decis să se lepede de orice identitate, alegând obscuritatea amintirilor, atemporalitatea. I se pare că s-a născut în valurile mării, salvat de un țărm care l-a transformat într-un sihastru. Sau poate nu mai vrea să își amintească, îi convine să creadă că aparține mării și nu omenirii.

Ultima înghițitură de cafea îi lăsă în gură un gust sărat amestecat cu zaț. Simte un oarecare disconfort al trupului, dar este obișnuit cu amorțeala sa. Se ridică totuși de pe scaun și continuă să se certe cu acel gând încăpățânat. În cele din urmă, gândul învinge…

Pe faleză, pașii îi poartă umbra într-o direcție nehotărâtă. Se depărtează de dunga asfaltată, calcă peste grămezile de scoici, se împiedică de o algă moartă și cade pe nisipul rece. Privește spre valurile înspumate și simte o familiaritate stranie, își dă seama că a ajuns în locul în care s-a lepădat de identitate, locul în care a ales singurătatea.

Se ridică brusc, certându-se din nou cu acel gând nesupus care l-a adus aici. Cuprins de mânie, sugrumă nemilos toate gândurile și le aruncă departe în valuri. Privește lung după ele și se simte nul, fără repere. Plin de o stare de agonie goală se aruncă în mare după gândurile pierdute…

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Spirit ludic

Universul meu este un creuzet de arome, mirosuri, culori și muzica care se topesc într-o gastronomie a vieții. Culeg din zile un bob de cafea, o picătură de ulei de lavandă, molecule de ciocolată crudă, petale de flori și sunete reverberante.

Materialitatea lor măruntă se amestecă într-un malaxor, se frământă și se omogenizează ca să nască o spiritualitate ludică.

Scormonesc și descopăr ludicul în diverse colțuri de viață. Mă joc cu un cuvânt, călătoresc cu un gând și mă întorc cu un zâmbet. Conturez o clipă insipidă și inodoră și apoi o pictez cu miros și gust.

Adun emoții timide, port visele în buzunar și roșesc când cineva le descoperă. Mă fâstâcesc, apoi mă obișnuiesc ușor și dezvălui din ele, redevin liberă și ludică…

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Mâini amorțite

Sunt mâinile care nu mai știu să creeze o poveste, să producă un obiect, să scrie cu cerneală. Sunt mâinile care se întind mecanic spre rafturile din supermarket, care apasă butoane și ating ecranele tactile…sunt unelte pe care le folosim doar în scopuri practice!

Există o simbioză între minte, suflet și mâini: cele din urmă creează ceea ce mintea dictează și sufletul consfințește. Cred că acesta este algoritmul după care oamenii au realizat cele mai frumoase artefacte ale omenirii.

Această trilogie simplă a ființei umane s-a cam pierdut în ultimul timp și am ajuns să uităm de suflet și de mâini. Folosim mintea pentru eficiență, rapiditate, confort…și atât. Simplificarea ne ajută să producem și să consumăm mai mult, să ne lepădăm de lucrurile nefolositoare și să le înlocuim cu altele.

Dar cum rămâne cu manufactura, cu lucrurile create de meșteri în ateliere mărunte? Ce se întâmplă cu talentele pe care nu mai avem cum să le descoperim pentru că exersăm prea mult abilitățile tehnice?

Gadget-urile din viața noastră se referă la partea ludică a ființei umane și ne permit să ne jucăm la orice vârstă. Însă creativitatea rămâne blocată la butoane și nu mai încercăm să găsim și alte modalități de a ne dezvolta în acest sens.

M-a fascinat întotdeauna universul unui atelier cu dezordinea aparentă a ustensilelor și planșelor, unde într-un colț de lumină palidă zărești un pictor, sculptor sau fotograf care amestecă idei și gesturi. Dar parcă s-a așezat praful peste aceste ateliere, au devenit perimate, uitate de lume…

M-a fascinat întotdeauna și universul unei băcănii din colț de stradă, cu rafturile ordonate, pe care se găsesc bunătăți culinare și unde te întâmpină o persoană ospitalieră. În astfel de locuri intri ca să poposești, ca să afli povești minunate despre produse făcute manual…aici nu alergi cu un coș de metal, ca într-un supermarket aglomerat.

Mâinile noastre se dezmorțesc când lucrăm sincer cu o pensulă, un creion, un stilou, un aparat foto, un ac cu ață, cu ingrediente culinare sau cu plante. Trebuie să găsim un echilibru între manualitate și tehnologie, propriu ființei noastre…

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Cer și pământ


Mă înalț și zbor, sunt pasăre măiastră, privesc de sus la lumea noastră
Mă adun și risipesc, sunt fulg de nor, plutesc ușor deasupra păsărilor
Mă aprind și luminez, sunt rază de soare, încălzesc o ramură și-o floare
Nemărginit și pururi, sunt cer azur, privesc de sus la lumea voastră.
 
Mă înalț și zbor, sunt pasăre măiastră, cobor domol spre lumea noastră
Mă înspumez și limpezesc, sunt val de mare, ating ușor un țărm cu soare
Mă ridic și urc, sunt vârf de munte, veghez de sus lucrurile mărunte
Nemărginit și pururi, sunt pământ plin, privesc de jos la lumea voastră.
 
 

Mă scutur de vanități!

Într-o lume construită doar din forme și fără fond, puțini mai zăbovesc la granița dintre superficial și profund. Câțiva mai sesizează diferența între a valora prin calitățile naturale versus a valora prin adeziunea la un model și conform unui cod construit. Mulți aderă și se pierd în păcatul îngâmfării!

Spațiul public devine un spectacol în care scena se umple cu modele de serie, în care putem anticipa fiecare act și recunoaștem cu ușurință finalul. Alegem totuși un actor dintr-o mulțime și îl urmărim cu atenție.

Actorul intră într-un magazin, cere o mască de vanitate, plătește un preț convenabil și pleacă fără să mulțumească. Din dorința de a face impresie,  iese la promenadă pe străzi și prin mall-uri. Umblă sfidător, cu maniere trufașe, dar întoarce privirea de fiecare dată când vede o mască mai frumoasă. Se umple de ambiția falsă de o avea, dar uită de îndată ce zărește alta mai estetică.

Ajunge seara acasă, scoate masca cea nouă și o așeză în dulap alături de cele vechi. Se uită apoi în oglindă și descoperă un chip cu un zâmbet simplu, dar ignoră orice grimasă de acest gen. Uită să fie modest față de alții, dar mai ales față de el însuși! Adoarme cu gândul la masca pe care o va purta mâine…

Cei puțini stau și privesc dintr-un colț la acest spectacol artificial. Ar vrea să fie sinceri și să le spună adevărul, dar cine să îi asculte? Cei mulți nu au răbdare, se grăbesc căutând mereu să cumpere măști noi și mai frumoase.

Aceștia nu poartă nicio mască, au chipul curat și luminos, sunt oamenii cu bun simț, care știu să zâmbească. Nu se sfiesc să folosească cuvintele te rog pentru că știu că nu li se cuvine orice și rostesc mereu un mulțumesc sincer. Sunt cei care îți întind o mână de ajutor atunci când e nevoie!

Pe cine să stigmatizăm, pe cei mulți pentru că se aseamănă sau pe cei puțini pentru că sunt diferiți? Într-o lume făcută din cei mulți, aleg să mă așez la margine, alături de cei puțini și să mă scutur de vanități.

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Sursă foto

Confesiunile unui suflet călător

Auzim des expresia am suflet de călătorîmi place să colind lumea, să văd mereu alte locuri. Deși omul s-a lepădat de nomadism în urmă cu mult timp, a mai păstrat totuși câte ceva din spiritul hoinar. Sedentarismul scaunului de birou îl face pe omul modern să viseze la cum ar fi să colinde lumea pentru un an de zile.

Dar mirajul unei astfel de călătorii rămâne doar un vis frumos cu care ne alinăm în zilele grele de muncă. În schimb ne hrănim cu frânturi de călătorii, cu vacanțe pe care le plănuim din timp și pentru care alegem cu grijă o destinație nouă.

Spun frânturi de călătorii pentru că trăim adesea senzația că vacanța nu durează atât cât ne-am fi dorit sau că se rupe exact atunci când ne place mai mult. În plus, de multe ori nu apucăm să facem tot ce ne-am propus și să cunoaștem cu adevărat locul respectiv cu împrejurimile sale.

Cunoști un loc la fel cum cunoști un om…cu răbdare. Iubești un loc la fel cum iubești o persoană…cu pasiune. Păstrăm amintiri despre ele la fel cum păstrăm amintirile celor dragi…în suflet! De locurile frumoase te îndrăgostești și ți se face dor. Și parcă nu e doar dorul de ducă, e dorul care te cheamă în acel loc!

Acolo unde aerul sărat al mării miroase a lavandă…

Vă mărturisesc că și eu sunt îndrăgostită de un loc minunat: o insulă situată în riviera Dalmației, înconjurată de Marea Adriatică și iubită de soare. Hvar este cea mai frumoasă insulă din Croația și nu numai, fiind una dintre cele mai căutate destinații insulare din lume.

Este locul unde m-am îndrăgostit irevocabil de lavandă și port mereu cu mine amintirea acelor lanuri parfumate, scăldate în lumina soarelui. Unduirea florilor de lavandă sub briza mării nu se uită niciodată.

Este povestea mării mele spusă în șoapte calde, despre zile însorite și lanuri de lavandă, despre golfuri, fortărețe și plaje izolate, despre smochine dulci, vinuri albe și preparate pescărești. Este locul în care te rătăcești pe străduțele înguste pavate cu piatră și te oprești cu plăcere la o tavernă cu specific local.

Aici muntele și marea și-au declarat iubire eternă și trăiesc în armonie de pe vremea zeilor. Pesemne că și insula este creația lor pentru că altfel nu îmi explic frumusețea sa. Diversitatea cromatică a peisajelor și jocul de lumini și umbre al soarelui ce se ascunde după munți și se pierde în mare, se amestecă într-un tablou fascinant.

Străzile sunt înguste, specific unei insule, casele sunt construite din piatră răcoroasă peste care cad ciorchini de flori de culoare mov, iar în micile curți interioare zărești arbuști de lime, de leandru sau pomișori de rodie. Ferestrele caselor sunt joase, ademenind parcă ochiul să arunce o privire indiscretă în interiorul diafan.

Hvar este o destinație plină de arome. Specialitățile culinare confirmă faptul că marea este cel mai bun prieten al oamenilor de aici. Scoici, calamari, creveți, homari, pește, toate servite cu un vin alb local pe o terasă lângă mare, unde adierea brizei răcoroase îți atinge în mod plăcut fața caldă și îți duce mai departe gândul călător.

Ospitalitatea locuitorilor și patrimoniul cultural – istoric îi conferă insulei un farmec aparte. Fiecare oraș spune o poveste: Stari Grad – cel mai vechi oraș de pe insulă, bogat în rămășite din epoca romană; Hvar – capitala insulei, găzduiește una dintre cele mai frumoase piețe, unde au loc diverse evenimente culturale, catedrale, cetăți și vechea fortăreață ce veghează orașul de pe înălțimea unui deal; Vbroska – golful adânc cu poduri de piatră și aer marin, denumit Mica Veneție a insulei;  Jelsa – portul însorit,  înconjurat de păduri cu vegetație luxuriantă.

Spiritul tău tânăr este și el recompensat pe măsură. În orașul Hvar găsești o mulțime animată, răspândită în diverse locuri: cafenele, iahturi, beach bar-uri, cluburi de zi și de noapte. Expresia Carpe Diem (Trăiește clipa!) își găsește aici profunde înțelesuri, faimoasa discotecă cu același nume fiind preferată de multe vedete.

Cu siguranță că există multe alte zone minunate în lume. Eu v-am povestit despre o insulă foarte dragă mie și despre răbdarea de a o cunoaște, chiar dacă acest lucru presupune să mă întorc acolo de mai multe ori. A doua vizită este întotdeauna mai frumoasă!

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Vinul roșu, voluptate și iubiri ludice

Îndrăznesc să vă povestesc despre această băutură nu pentru că sunt o mare cunoscătoare a vinului roșu, ci datorită voluptății sale, datorită excitării simțurilor atunci când acestea întâlnesc licoare turnată în pahar. Vinul naște pasiuni, desfată sufletul, înfierbântă mintea și trupul!

Privind la urmele istoriei, s-a constatat prezența vinului în viața oamenilor încă din timpuri străvechi. Se presupune că primul vin a fost produs în Mesopotamia, acum aproape 5000 de ani. Toate popoarele Antichității au cunoscut această licoare, zona mediteraneană fiind privilegiată datorită climatului și solului său. Romanii sunt cei care au răspândit secretele viticulturii în Europa iar mai apoi,  europenii, prin exploatări și colonizări succesive, l-au dus mai departe în America, Australia sau Africa de Sud. Nu insist asupra acestei părți, dar m-am simțit datoare să va dau câteva repere cronologice, în calitate de iubitor al vinului!

Nu mă pricep foarte bine la soiuri, de regulă las domnii să aleagă vinul potrivit. Ca amator apreciez totuși câteva semne distinctive ale vinului roșu: să fie sec, intens, de culoare rubinie, să aibă o aromă olfactivă de strugure și un buchet complet echilibrat. Nu-mi plac vinurile agresive care atacă imediat papilele gustative, le apreciez pe cele aromate care degajă gustul lent și persistă într-un mod agreabil, care te invită să le descoperi secretele parfumate.

Pentru mine un vin bun este cel care se armonizează perfect cu simțul gustativ. Este un vin senzual, elegant și delicat, care te poate însoți la o cină romantică într-un restaurant cochet, la o conversație ușoară cu prietenii într-un bar de vinuri ascultând Edith Piaf sau acasă, în fotoliu, pe fundal de chansons d’amour, cu arome volatile ale unei lumânări calde, alături de un platou cu brânzeturi franțuzești.

Ritualul servirii vinului este important. Felul în care acesta este prezentat, modul în care se degustă și apoi aprobarea de a fi turnat în pahare grațioase cu picior înalt , toate se fac într-un mod distins și elegant. Orice abatere de la acest ritual este o insultă adusă băuturii.

Nu înțeleg de ce la noi sunt foarte multe berarii și doar câteva baruri de vin, nu înțeleg de ce românii consumă butoaie de bere și de ce beau vinul roșu în amestec cu băuturi carbogazoase. Cultura vinului pare să fie foarte puțin cunoscută  și cei mai mulți preferă cantitatea în locul calității. O să mai treacă ceva vreme până o să servim la masa de prânz și un pahar discret de vin roșu.

Dincolo de armonia perfectă ce o are cu gastronomia, vinul conține antioxidanți și are o influență benefică asupra organismului uman. Mai nou s-a demonstrat că anumite substanțe din vinul roșu pot combate și acumulările de grăsimi din organism.  Deci este bun pentru femei și nu doar  atunci când îl beau bărbații! Mai pot fi enumerate și alte remedii ale sale, însă sigur le cunoașteți.

Vinul roșu mă face să visez la Nisa, la brânzeturi cu textură tartinabilă, la migdale, la scorțișoară, la  terine de foie gras, la o delicaterie ospitalieră din colțul unei străzi înguste, la atmosfera intimă a unui separeu de restaurant, la briza mării în timpul unei cine răcoroase.  Vinul roșu trezește romantismul din mine, naște pasiuni voluptoase și iubiri ludice.

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Calea Victoriei ieri și azi

De fiecare dată când plouă mă încearcă un sentiment de melancolie caldă ce mă îndeamnă să cotrobăi în sertarul cu amintiri. Astăzi, în timp ce sorbeam dintr-o cană cu ceai aburind și mai priveam la dansul stropilor de ploaie, am deschis sertarul digital: foldere cu poze mai vechi și mai noi, melodii de suflet și documente de tot felul. Așa am dat peste lucrarea mea de licența despre Calea Victoriei din perioada interbelică și m-am gândit să scriu un rezumat.

Istorii ale Bucureștilor s-au tot scris, istorii ale unor străzi bucureștene, mai puțin. Povestea unei străzi nu înseamnă doar o înșiruire succesivă în timp și spațiu a celor mai reprezentative clădiri, aflate de-o parte și de alta, înseamnă să surprinzi o atmosferă, un stil de viață, o epocă…

Orașele și străzile au, ca și oamenii, viața lor. Dar, în timp ce viața oamenilor este scurtă, viața străzilor, fiind legată de dezvoltarea economico-socială a oamenilor, poate dura și secole. Fiecare stradă spune povești succesive ale vremurilor pe care le-a trăit de-a lungul dăinuirii sale în timpul istoric. Și în acest oraș numit București poate cea mai frumoasă poveste o spune Calea Victoriei!

Trecem pe străzile zilelor noastre grăbiți, fără să ne punem întrebări legate de istoria lor. Pentru mulți dintre noi numele străzilor reprezintă doar indicatoare necesare orientării, sunt doar nume anodine, parte a rutinei cotidiene.

Străzile sunt făcute din oameni, clădiri și amintiri. Și din pași. În Bucureştii paşilor celor de ieri, Calea Victoriei rămâne unică şi emblematică pentru viaţa oraşului de-a lungul a trei secole. Densitatea de istorie politicã, culturalã, economicã, religioasã, edilitar-urbanisticã, de istorie pur şi simplu şi de viaţã trăită, este mai mare aici decât oriunde altundeva. Între cerul şi pământul său se gãseşte scrisã o istorie fascinantã a orașului.

A fost drumul caracteristic al vieţii publice bucureştene, locul unde pulsa o viaţã necontenitã la toate orele din zi, arteră care oferea în lunga sa diversitate spectacolele urbane și peisajele cele mai excentrice.

Calea Victoriei meritã sã-i fie spusã povestea. Povestea sa se construiește cu ajutorul oamenilor care au strãbãtut-o, cu ajutorul clãdirilor ce s-au înălțat de-a lungul timpului şi cu ajutorul amintirilor. Oamenii sunt cei care i-au adus prestigiu, sunt cei care au ridicat-o la statutul de “Mare Doamnã” a oraşului, clãdirile sunt cele care au înfrumuseţat-o şi au diversificat-o iar amintirile sunt cele care i-au creat un stil de viaţã şi o atmosferã aparte.

Putem vorbi cu siguranţã de un mit al perioadei interbelice, la care ne raportãm pentru a arãta o perioadã de efervescenţã economicã, socială, culturalã şi arhitecturalã. Bucureştii din perioada interbelicã este acel loc pierdut şi regretat de nostalgici, este acel oraş care şi-a deschis braţele spre Occident şi a cãutat sã se asemene lui. Este locul unde s-a întâmplat totul!

În acest context, povestea Cãii Victoriei este povestea mirajului bucureștean din perioada interbelicã. “Sãrbãtoare, veselie şi tristeţe: asta este Calea Victoriei”  în descrierile epocii.

Specificul de arterã veşnic aglomeratã și efervescentă este uşor sesizabil şi în fotografiile din epocă. Spaţiul cuprins în acest perimetru apare ca un conglomerat urban de oameni, de trãsuri şi de automobile, veşnic surprinse în mişcare. Este o forfotă din care artera se hrãneşte şi prin care ea trãieşte. Este o forfotã care pare sã cânte o muzicã a strãzii, o muzicã specifică a veseliei!

Anii ’30 reprezintã poate ultimul deceniul de glorie pentru Calea Victoriei. La sfârşitul acestei perioade artera îşi va pierde întâietatea din cauza noilor bulevarde moderne. Însã este un deceniu pe care îl trãieşte din plin. Este o epocă de permanentã modernizare şi transformare. Tocmai acest val de modernizare a fãcut ca artera sã-şi piardã specificul şi atmosfera aparte.

Deceniul al patrulea al secolului XX spune ultima parte importantã a mirajului acestei strãzii. A urmat al doilea rãzboi mondial, apoi epoca durã a comunismului şi nimic nu a mai fost ca altãdatã. Calea Victoriei a apus o datã cu Bucureştii vechi!

Loc de promenadã pe vremuri, spaţiu al boemei bucureştene, important vad comercial, Calea Victoriei îşi avea secretele ei, închise în separeurile localurilor şi restaurantele sale, unde „se alcãtuiau guverne”, se puneau la cale treburile statului, se povesteau viitoarele cãrţi și se nășteau idile amoroase.

Ieri Calea Victoriei însemna un stil de viaţã, însemna  reproducerea miniaturalã a unei aspiraţii de devenire socialã. Astãzi reprezintã doar o ruinã istoricã, o amintire.

Ieri automobilele se strecurau printre oameni, astãzi oamenii se strecoarã cu greu printre automobile; ieri vedeai o paradă de pãlãrii, astãzi  vezi o adevãratã etalare de maşini luxoase; ieri auzeai zumzetul mulţimii agitate, astãzi auzi claxoanele mulţimii grãbite.

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Luminiţele din decor

Viața-i colorată, își spune ea, deși e genul de persoană care adoră hainele negre (știe că o salvează accesoriile :)). Așadar, viața-i făcută din culori și lumini și arome, își spune din nou, mai ales în această perioadă a anului. Spațiul îți miroase a poveste, totul în jur e feerie. Asta-i inspiră sărbătorile de iarnă.

Însă astăzi luminițele din decor par doar a pâlpâi…

Ziua a început cu un oarecare iz patologic. Încă de dimineaţă simte că a obosit să mai înţeleagă oamenii şi, după mici dispute, a decis să îşi petreacă ziua acasă, refugiată printre lucrurile sale. O ajută şi perioada, este momentul anului când materialitatea se manifestă cel mai puternic, chiar dacă se prezintă sub gestul oferirii.

Priveşte împrejur şi se regăseşte în rama foto de pe noptieră, în saculeţul cu lavandă uscată, în lumânarea cu parfum de scorțișoară, în toate aceste materii care îi compun universul. Uşor, uşor, începe să se relaxeze şi uită că ceva mai devreme blama toată sensibilitatea care-i curge prin vene. Îşi dă seama că tocmai aceste emoţii o ajută să simtă, să trăiască…

Aşa că îşi petrece ziua printre obiecte dragi, care-i alcătuiesc firescul cotidian… Cumva, simte că a regăsit altarul materialităţii sale: decorul ciclic, de unde porneşte şi se întoarce în fiecare zi. Luminiţele se aprind din nou, puternic, şi ziua se termină călduros, alături de cei dragi şi cele drage.

Sărbatori fericite şi parfumate!

beautiful-christmas-happy-hope-Favim.com-2327106

Sursă foto