Exilul nopții

Pânza neagră și apăsătoare a nopții rămâne încă nemișcată. Biruința sa asupra ultimelor suspine ale zilei trebuie celebrată printr-un moment de acalmie. Totul e împietrit și îmi e teamă să nu rămână așa. Nu aș putea trăi într-o lume insensibilă și inertă, fără mișcare și fără cuvinte.

Dar în bezna imobilă cu miros de mâl murdar, ceva se mișcă. Deși mă tem de mișcările diafane și inodore ale întunericului încremenit, încerc să caut un reper al normalului. Treptat, privirea începe să contureze linii și forme și mă liniștesc, nimic nu s-a schimbat. Aceeași lume plină de sceptici…Cine să mai creadă în iluzii într-o lume blazată, cu sentimente tocite?

Pornesc într-un exil al mântuirii. Caut dovezi că iluziile încă mai există, caut o filozofie care refuză să se resemneze. Îmi pare că trupul este cuprins de o amorțeală cu tentacule, dar știu că trebuie să înaintez; cascade de gânduri îmi inundă mintea și devin confuză; cadre succesive îmi tulbură privirea și sunt aruncată într-o furtună plină de îndoieli.

Mă lupt cu valuri de dezamăgiri și ajung la mal. Dar oare pot construi castele de iluzii din ruine de dezamăgiri? Îmi doresc să înving deșertul cel puțin printr-o iluzie, dacă nu printr-un castel.

Zăresc totuși în depărtare un palat cu o curte de chiparoși și mă îndrept spre acel loc. Luminile sunt aprinse și se aude o muzică fără suflet, acoperită de o zarvă greoaie. Privesc în interior printr-o fereastră îngustă și îmi dau seama că am ajuns în mijlocul unui bal: maniere uzurpate de gheișă, talii de epave de sirene, cvasi puritate de fecioare false, înconjurate de filosofi mediocri.

În aer plutește un exces de epitete și  trebuie să plec din această lume plină de superficialitate și de venerație a materialismului. Opulența accesoriilor mă orbește și  găsesc cu greu o ieșire.

Rătăcesc printr-un labirint de sticlă, știu că lumea întreagă se poate sparge la cea mai mică greșeală și încerc să rămân rațională. Îmi simt gândurile strânse într-o menghină și uit de iluzii. Epuizată, reușesc să evadez din  labirint și descopăr o lume fără de linia orizontului. Nu-mi găsesc repere și din nou mă simt debusolată…

Sunt singură într-un pustiu fără de sunete. Caut un suflet, o mângâiere, un seamăn. Zăresc în depărtare o caravana și deși îmi pare o fată morgana, am totuși puterea să cred…îndoiala nu a putut transforma gândul meu în nisip.

Ajung lângă un cort îngălbenit de timp, în interiorul căruia se vede o umbră plăpândă. Este un bătrânel care poartă povara vremii în spatele gârbovit, cu fața blândă și ochii sticloși. Duce un dialog livresc cu umbra sa, dar obosește și adoarme. Aș vrea să intru și să îi spun că nu e singur, că mai există speranță, dar mă opresc și îl las să viseze.

Știu că nu mai e mult și întunericul se va risipi. E rândul zorilor de zi să își câștige bătălia. Totul începe la fel, printr-o stare de acalmie…dar acum nu mă mai tem, știu că este doar o clipă în care pot poposi la marginea zilei, apoi voi începe din nou să caut iluzii.

Sursă foto

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s