Category Archives: Din alte locuri

Spiritul romantic s-a născut la ţară…

De obicei nu mă arunc în demersuri de analiză, preferând mai degrabă să mă joc prin cuvinte, însă probabil că devine un „defect” al vârstei, să cauţi să explici cât mai mult din natura lucrurilor.

De multe ori m-am ruşinat de spiritul meu romantic, că e prea fragil pentru lumea în care trăim, că sunt prea visătoare şi cu capul în nori, căutând să-mi inhib anumite stări şi să mă ancorez mai bine în asfaltul realităţii. Însă, cu timpul, am realizat că tocmai atenţia aceasta pe care o acordam ploii, cerului, ludicului, mă ajuta să trăiesc în esenţă.

Aşa că mi-am acceptat structura şi am început să o preţuiesc. Iar în această perioadă de reconsiderare, am zăbovit un pic şi asupra lucrurile ce m-au format aşa. Să îţi placă mirosul de pământ udat de ploaie, să te bucuri desculţ în iarbă, toate acestea sunt reminescenţe ale copilăriei petrecute la bunici.

Atunci am avut cel mai puternic sentiment de libertate, acolo am trăit cele mai intense emoţii în relaţie cu natura. Simţeam plinul unei zile, cu dimineţi iuţi ce dezvăluiau satul trudind de la primele ore, cu dupa-amiezi amorţite de căldura verii, deranjate doar de cântecul unui guguştiuc, cu seri diafane în care plutea un sentiment de recunoştinţă faţă de ziua ce se încheia. Seara, satul spunea una dintre cele mai frumoase doine, iar imaginea lui semiobscură îmi va rămâne mereu în minte, alături de un miros dulce de fum.

Îmi plăcea enorm să alerg prin ploaie, să stau întinsă în iarbă şi să privesc cerul dantelat, să ascult poveştile bunicii cu Sfânta Duminică şi Scârţ-Marţi. Aşa cred că s-a născut romantismul şi ludicul din venele mele, aşa cred că am dobândit senzaţii olfactive şi tactile exagerate 😊. Oricând miros un tei, sunt acolo, pe prispa casei bătrâneşti. Şi este un sentiment minunat să ştii că ai origini, că te tragi din ceva şi cineva.

Apoi mai cred că relaţia dintre bunici şi nepoţi este una sfântă. Deşi sunt mamă, nu prea sunt la curent cu ultimele trenduri în parenting pentru că vreau să cred că intuiţia este mult mai importantă decât orice teorie. Iar iubirea oferă mai multă încredere unui copil decât toate teoriile cu care bunicii nu sunt la curent. Eu sigur voi pastra icoana bunicii mele mereu în suflet, ca fiind una dintre cele mai de preţ comori.

Mai citeam deunăzi un studiu în care se spunea că cei mici petrec mai puţin timp afară decât deţinuţii. Lasaţi copiii să experimenteze, să simtă, să trăiască! Experienţele din copilărie sunt stimulii la care vor răspunde mai apoi, şi sigur nu vor învăţa prea multe dintr-un mediu tapiţat cu soluţii antibacteriene. Memoria tactilă nu se dezvoltă prin textura gresiei din baie, cea gustativă nu va evolua dintr-un terci de quinoa fără pic de sare. Iar un atelier pe săptămână în care se joacă cu noroi sintetic nu este suficient pentru a forma un spirit creativ, ludic şi, de ce nu, romantic…

Avem nevoie de romantici pe lumea asta ca să nu uităm să simţim, iar eu jur că mă fac responsabilă pentru încă unul, minim :)!

Picture1

 

Sursa foto

Reclame

[Interval]

Sunt un intermediar prin viaţă, materie solidă a faptelor şi substanţă lichidă a gândurilor. Sunt spaţiul între timpul trecut şi viitor, fiind eu însumi un prezent pierdut… Şi cu toate acestea simt şi sunt mai viu ca niciodată!

Îmi ating exteriorul translucid, de porţelan, şi simt tot interiorul meu fragil, de catifea. Dezvolt o sensibilitate tactilă pentru orice mă înconjoară şi merg pipăind prin lume. Adulmec urme de speranţă pe care le raţionalizez pentru ce va urma…

Dar oare ce va să vie? Un interval de fericire sau unul de tristeţe? Nu-i pot stabili delimitarea, fiind eu însumi schimbător. Nu-l pot circumcide după bunul plac deoarece nu-mi simt mâna suficient de puternică pentru un asemenea act. Pierd din nou bătălia din acest interval. Urmează un altul.

Oare din câte intervale este compusă viaţa, sau viaţa este doar un interval? Şi atunci, eu ce mai sunt?

„Sunt intervalul între ceea ce sunt şi ce nu sunt, între ceea ce visez şi ceea ce viaţa a făcut din mine, media abstractă şi carnală între lucrurile care nu înseamnă nimic, fiind şi eu însumi nimic…” [Fernando Pessoa, Cartea Neliniștii]

Cu cele mai parfumate gânduri!

b82375bf927208a02a7cbea177635d09

Sursa foto

 

 

Cuibul de busuioc

Preambul

Este locul ce adună toate emoțiile mele culinare, timpul dedicat celor dragi, starea de bine pe care mi-o oferă căminul. Este cald, intim, viu, condimentat cu iubire și respect pentru simplitate, natură și autenticitate.

Este universul ce reunește materialitatea și creația gastronomică din viața mea, experiențele trăite și gustate prin diverse locuri. Este locul în care se nasc arome ale vieții…

Mă opresc aici de fiecare dată când simt nevoia să mă retrag puțin din cotidian, și mă regăsesc în fiecare vapor de aromă, fiecare moleculă de gust, fiecare emanație de miros condimentat. Trăiesc intens în acest cuib, iar granițele lui sunt doar limitările mele.

Cuibul de busuioc este și metafora felului meu de a viețui, calm, cald, natural. Așa că mă descopăr din nou în fața voastră, însă de această dată prin gust și savoare. De fapt, ce poate să fie mai plăcut decât relaționarea culinară, în fața căreia lăsăm garda jos de cele mai multe ori și devenim sinceri. Sinceri în preferințe, în gusturi, în delectări. Iar în fața acestui festin voi închina mereu un pahar cu vin!

Prin acest demes nu caut să mă declar expert, ci doar gurmand de meserie. Un gurmand ce savurează în egală masură clipe si arome. Un gurmand al orașului ce caută mereu locuri autentice. Un gurmand al momentului ce se bucură de compania prietenilor. Un gurmand al vieții…

Cred cu tărie că oamenii care iubesc mâncarea sunt şi fericiţi, pentru că aşa cum spune o prietenă, fericirea vine în doze mici însă, adaug eu, important este să fie constante 😊.

Cheers! To be continued…

basil

Visul unei nopti de iarna

Notele iuti de ghimbir, aroma de mandarine proaspete si luminitele din cadru ce par stelute dulci de anason, toate acestea dau un aer oriental camerei in care se afla. Decorul se doreste a fi mai degraba unul de sarbatoare, insa aburii emanati de aromele exotice o duc cu gandul la povestile cu Ali Baba si Aladin.

Incepe sa isi imagineze palatul in care Seherezada ii spunea sotului sau cate o poveste in fiecare noapte si zambeste la concluzia gandului: a castiga fiecare zi de viata printr-o noua povestire. Se lasa purtata de decorul seraiului, printre interioare cu coloane de marmura, miniaturi de aur si mozaicuri colorate.

Cumva stie ca viseaza, insa mirajul oriental o cuprinde tot mai adanc… Un eunuc ii devine complice  si ii permite sa traga cu ochiul la ceremonialul haremului, colectie de femei favorite care astepta sa fie prezentate sultanului… sau nu. Un pic intimidata si jenata de context, ii multumeste eunucului pentru generozitate si pleaca mai departe.

Ii atrage atentia o gradina interioara cu miros de rodie si lalele, decorata cu placi de teracota si o masa de fildes. Isi imagineaza aici intalnirea romantica intre un slujitor al palatului si o cadana, si zambeste din nou la gandul bizar si atat de interzis in lumea respectiva. Isi continua plimbarea si ajunge intr-un salon de o frumusete izbitoare: pereti brodati in rosu, covoare persane si un miros cald de ceai si narghilea. Ar mai zabovi putin, intinsa pe una dintre perne, insa simte cum o cuprinde un sentiment ciudat de neapartenta si alteritate.

O trezeste acelasi miros iute de ghimbir pastrat in aerul camerei si priveste pe fereastra pentru a regasi reperul existentei sale. Observa cu surprindere cativa fulgi de zapada si isi da seama ca tocmai s-a trezit dintr-un vis placut de iarna. Adoarme la loc si povestea continua…

Sarbatori Fericite si parfumate!

5e7a244cea9a47cecd9190e88f2a5ba3 (1)

Sursa foto: aici

 

 

Starea de Lisabona

Am crezut că o să fie puțin mai complicat să îți așterni impresiile despre un oraș la ceva vreme după ce l-ai vizitat. Cotidianul care te invadează atunci când te întorci, te face să crezi că amintirile adunate se alterează pe zi ce trece. Însă mi-am dat seama ca Lisabona este mai mult decât un oraș vizitat, este o stare pe care o capeți pentru totdeauna. Așa că, în miez de toamnă, îmi aștern aici, în lanul de lavanda, gânduri din vacanța de vară.

Lisabona te primește din primul moment în care-i respiri aerul boem. Te iartă pentru că ai fost sceptic și te invită să o trăiești, nu doar să o vizitezi!

La prima impresie, îți poate părea un oraș neîngrijit, care nu se ridică la standardele capitalelor europene. Clădiri vechi, ziduri perimate, pe alocuri murdare, și peste toate un ușor iz de mucegai. În plus, mai ești și puțin stresat pentru că ai fost avertizat să te ferești de hoți și să ai grijă de portofel. Însă este doar un gând prematur, pe care îl uiți foarte repede și pentru care ulterior te simți stânjenit.

Străduțe pavate, înguste, clădiri cu mozaice de faianță colorate printre care își fac loc tramvaiele sonore.

Coloristica deosebită, suprafețele inclinate, modernitatea controlată, toate acestea alcătuiesc un urban aparte. Bineînțeles că vizitezi și monumente, muzee, poduri, statui dedicate marilor descoperiri, însă cel mai mult te vei îndrăgosti tot de străzi, de trotuare, de ziduri scorojite, de magazine mici, intime, cu produse locale, de ornamente colorate de la geamurile caselor… de vida portuguesa. Și aproape la fiecare colț, vei găsi un artist ambulant care cântă, despre orice.

Dincolo de muzica acestor artiști, se aude și o altfel de muzică, una cântată în surdină, de către suflet și pe care pașii o dansează.

Orașul acesta are ceva atemporal greu de descris în cuvinte. Îl descoperi în săpunul cu miros vechi, de casă, peste care dai într-un magazin de suveniruri, în mica prăvălia din Alfama unde te oprești să bei un păhărel de ginja, în bucățile de faianță furate de pe ziduri și vândute la târgurile de antichități stradale.

Par locuri care nu mai corespund timpului actual, perimate, dar care sunt menite să-ți amintească că uneori ne grăbim cam tare…

Și atunci te oprești la un mirador să privești panorama cu egoismul turistului care vrea să memoreze tot, dar îți dai seama că acest oraș este mai mult decât un alt loc vizitat. Este o stare pe care o trăiești! Lisabona este viață, bucurie, emoție, muzică, soare, culoare, libertate…

Obrigado, Lisboa!

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

IMG_0913 IMG_3823 IMG_3847 IMG_3800

IMG_3829WP_000587 (1)WP_000672

Un oraş între lumi

Viețile lor scoase în stradă întâlnesc zilnic alte vieţi străine; dincolo de scepticismul călătorului se afla o curiozitate intuită care îi face să fie şi mai îndrăzneţi. Versatili, foarte sonori, cu abordări diferite, îţi oferă un spectacol divers. Malaxorul stradal înghite mirosuri brute de tot felul, culori şi lumini, arome, zgomote, muzică şi claxoane.

Mulțimea efervescentă este ca un aluat uman care creşte, crește, creşte.

Structurat, ca într-un ghid turistic, oraşul acesta se împarte în monumente impresionante, riviera turcească, mâncăruri tradiţionale şi comerţ. Amestecat, aşa cum este de fapt, oraşul acesta reprezintă o experienţă inedită, uneori greu de aranjat în impresii scrise.

Bosforus, Bosforus…my friend!

La un ceai turcesc se leagă prietenii. Chiar dacă îţi oferă o ospitalitate exagerată, fiind mai degrabă un „my friend” turistic, mercantil, te bucuri totuşi de stilul conversaţional, de modul cameleonic în care se exprimă în faţa străinului, celui diferit.

Pe străzile acestui oraş graniţele spaţiului privat se dilată şi totul se împarte între oameni, mărfuri şi pisici. Spaţiul public extrem de eterogen ascunde totuşi un lucru foarte strict: pentru ei, acest spaţiu aparţine bărbatului.

Hagi, Petrescu şi Ceauşescu…

Multilingvismul stradal se exprimă prin câteva nume sonore cu care eşti apelat în funcţie de naţionalitate. Oamenii sunt curioşi să afle de unde vii, ca să îţi arate cu mândrie ce ştiu despre ţara ta. În cazul românilor, după salutul „Ce faci?”, urmează o înşiruire de nume din fotbal şi foarte rar din istorie.

Baclava, kebab, rahat, dar unde-i shaorma pitorească?

Vitrine pline cu dulciuri suculente, comerţ ambulant cu suc de rodii, cu castane, cu fistic şi alune, tonete cu kebab, mirodenii, şi câte şi mai câte. Şi peste toate un miros plăcut de narghilea şi ceai turcesc, dar nici urmă de shaorma cu de toate!

Istanbul – un oraş, două lumi

Un oraş care se descrie cel mai bine prin antonimia descrierii: public şi privat, eterogen şi omogen, nou şi vechi, analog si diferit…un oraş care oferă, iar tu eşti cel care primeşte!

IMG_8107IMG_8078IMG_8090

IMG_7774

IMG_8117

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Din amintirile copilăriei mele

Zăpada așternută pe străzile și trotuarele din oraș ne deranjează confortul nostru zilnic. Mașinile se împotmolesc în nămeți, oamenii se feresc de gerul aprig iar forțele regatului alb par să domine ținuturile urbane pe care aveam impresia că le stăpânim. Metehnele urbei ies la iveală…

Este o lume cu susul în jos, care pare să nu mai funcționeze. Sentimentul de frustrare devine din ce în ce mai puternic în fața autorităților veșnic nepregătite și luate prin surprindere, care nu reușesc să restabilească ordinea industrială, atât de necesară bunăstării noastre cotidiene.

Dar anul acesta ninsoarea mi-a adus aminte de un univers pur și rătăcit printre alte gânduri prăfuite. M-a făcut să mă gândesc la oameni de zăpadă cu nas roșu, la plimbări cu sania pe ulița satului, la căldura sobei și la sunetul focului, la mirosul de turte calde…de fapt, la copilăria petrecută la țară.

Ne grăbim prin viață și uităm de simplitatea ei ciclică. Obiceiurile copilăriei sunt parte din ființa noastră și uneori le îngropăm atât de adânc sub grămezi de reflexe capitaliste, încât apoi săpăm la nesfârșit după ele. Ne rupem viața în bucăți pe care le arhivăm în cutii de carton și păstrăm doar cutumele din prezent.

Serile petrecute la gura sobei, glasul blând al bunicii rostind basmul despre Fata babei și fata moșului  sau Povestea zilelor săptămânii,mâinile trudite învârtind firul de lână pe fusul de lemn, șervetul brodat de pe marginea mesei și rugăciunea de seară, sunt amintiri dragi despre iernile copilăriei mele.

Ulițele din sat erau asemeni celor din poeziile lui Coșbuc, cu copii ștrengari și chicote de bucurie. Sania trasă de bunicul meu era fermecată, zburând parcă peste nămeții albi. Nu simțeam frigul care îmi înroșea obrajii și aș fi stat afară cât era ziua de lungă.

Obiceiul colindatului era pentru mine un alt prilej de bucurie sinceră. Mamaie mă trezea cu noaptea în cap, mă îmbrăca cu haine multe și groase și îmi așeza pe umăr traista de lână. Mergeam apoi cu tataie din poartă în poartă și colindam deMoș Ajun…Ne dați ori nu ne dați? Și oamenii îmi ofereau covrigi, mere și nuci.

Așteptam cu nerăbdare orice vacanță pentru a mă întoarce la casa bunicilor mei. Vacanțele de vară însemnau pentru mine libertatea unui copil care putea să alerge în voie desculț prin iarbă. Îmi plăcea nespus de mult să mă așez pe banca înnegrită de ploi din fața porții și să privesc satul…

Zilele de vară erau fierbinți și lungi. Peste arșița de la amiază domnea o liniște deplină, iar linia orizontului era fără contur. Era o stare de amorțeală plăcută și parcă timpul se oprea în loc. Doar un copil zburdalnic alerga prin grădină după fluturi.

Seara, satul spunea cea mai frumoasă doină. Soarele apunea peste câmpuri, tălăngile răsunau în văzduhul diafan, iar fâșiile de fum se ridicau peste acoperișuri, semn că oamenii și-au terminat truda câmpului și s-au întors la gospodăriile lor. În aer plutea un sentiment ciudat de recunoștință, parcă fiecare vietate mulțumea Cerului că…există.

Cel mai mult îmi plăcea atunci când ploua torențial după o zi toridă. Alergam desculță prin iarbă și pe asfaltul călduț al șoselei. Respiram miros de răcoare și de iarbă udă și mi se părea că mă aflu în cel mai frumos loc de pe pământ.

Îmi împleteam cununi din flori colorate și mă simțeam ca o prințesă a câmpiei. Regatul meu era șesul întreg cu lanuri de grâu auriu, cu flori de maci și câmpuri de trifoi, iar supușii îmi erau gâzele și fluturii. Palatul meu era corcodușul din curte, la umbra căruia ședeam adesea în poala bunicii.

Bunica mă aștepta întotdeauna pe prispa casei și de fiecare dată când trebuia să plec se uita pierdut  după autobuz. Ograda îi părea prea goală fără nepoții care îi bucurau zilele…

Mamaie era o femeie caldă și foarte credincioasă. Avea un chip blând, părul bălai ascuns sub broboada neagră cu flori, ochii albaștri, purta mărgele la gât, o flanelă de lână și un șort simplu. Icoana ei o păstrez în suflet ca pe cea mai de preț comoară. Închid ochii și o văd, îi sărut obrazul și adorm cu ea în gând, într-o noapte rece de februarie. Știu că mă veghează de acolo sus din Ceruri!

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

sursa foto