Category Archives: Scrisori către cei ce cred

Prezentul pierdut…

Cum depărtarea este condiția fiecărei călătorii, simte frecvent o nevoie acută de a-și disprețui apropierea pentru a trăi. Îi place nespus condiția aceasta de călător, însă nu s-a gândit vreodată câte lucruri pierde visând mereu la alteritate.

Așteptarea următoarei dimineți de sâmbată într-o zi proaspătă de luni, lâncezirea unui idei de vacanță într-o duminică banală de apartament, intenția unei vieții viitoare mai disciplinate în fața abundenței, toate acestea nasc gânduri ce îi ocupă constant prezentul. Fiind prea ocupat cu ele, nu își dă seama de singularitatea clipei ce pare infimă în fața acestor proiecții viitoare.

Momentul de aici este înlocuit de cel posibil de acolo, dejucând orice emoție actuală. Ramâne astfel doar un prezent pierdut, gol, care nu-și va lăsa nicio amprentă în sufletul său. Va trăi doar din iluzii, fără a sintetiza clipele de azi în defavoarea faptelor încă nenăscute de mâine. Își va consuma timpul prezent doar pentru a se gândi la cel viitor, iar când va ajunge acolo va face la fel…

Confortul unei zile simple, petrecute acasă, va fi înlocuit de ideea unei alte zile începute în alt loc, în alt timp și în alt mod; savoarea unui pahar de vin servit alături de câțiva prieteni va fi estompată de ideea unui alt soi de vin, cu alt gust și în altă companie; iar cel din oglindă la care se uită va fi înlocuit de un altul mai bun, dar care însă nu există…

Există doar el, cel care nu se poate bucura de acum pentru că este captivul lui atunci, oricât de perfect ar fi cadul prezent în care se află.

The time is now!

Sursa imagine:

Picture1

 

Cu cele mai parfumate gânduri parfumate!

Visul unei nopti de iarna

Notele iuti de ghimbir, aroma de mandarine proaspete si luminitele din cadru ce par stelute dulci de anason, toate acestea dau un aer oriental camerei in care se afla. Decorul se doreste a fi mai degraba unul de sarbatoare, insa aburii emanati de aromele exotice, o duc cu gandul la povestile cu Ali Baba si Aladin.

Incepe sa isi imagineze palatul in care Seherezada ii spunea sotului sau cate o poveste in fiecare noapte si zambeste la concluzia gandului: a castiga fiecare zi de viata printr-o noua povestire. Se lasa purtata de decorul seraiului, printre interioare cu coloane de marmura, miniaturi de aur si mozaicuri colorate.

Cumva stie ca viseaza, insa mirajul oriental o cuprinde tot mai adanc… Un eunuc ii devine complice  si ii permite sa traga cu ochiul la ceremonialul haremului, colectie de femei favorite care astepta sa fie prezentate sultanului… sau nu. Un pic intimidata si jenata de context, ii multumeste eunucului pentru generozitate si pleaca mai departe.

Ii atrage atentia o gradina interioara cu miros de rodie si lalele, decorata cu placi de teracota si o masa de fildes. Isi imagineaza aici intalnirea romantica intre un slujitor al palatului si o cadana si zambeste din nou la gandul bizar si atat de interzis in lumea respectiva. Isi continua plimbarea si ajunge intr-un salon de o frumusete izbitoare: pereti brodati in rosu, covoare persane si un miros cald de ceai si narghilea. Ar mai zabovi putin, intinsa pe una dintre perne, insa simte cum o cuprinde un sentiment ciudat de neapartenta si alteritate.

O trezeste acelasi miros iute de ghimbir pastrat in aerul camerei si priveste pe fereastra pentru a regasi reperul existentei sale. Observa cu surprindere cativa fulgi de zapada si isi da seama ca tocmai s-a trezit dintr-un vis placut de iarna. Adoarme la loc si povestea continua…

Sarbatori Fericite si parfumate!

5e7a244cea9a47cecd9190e88f2a5ba3 (1)

Sursa foto: aici

 

 

Stigmatul marionetei…

Nu își mai aduce aminte cine i-a fost creator și nici cum a ajuns în acest decor. Probabil că a fost încercarea vreunui meșter anonim și s-a născut în penumbra unui atelier, printre mirosuri de mucegai și rumeguș.

La început, mânuitorul său  îi era extrem de simpatic…îi plăcea ideea simbiozei dintre ei, îi ducea dorul când lipsea prea mult, se străduia de fiecare dată să-i facă pe plac…de fapt, nutrea pentru el o iubire ascunsă, nepermisă în breaslă…

Cu timpul a învățat însă să-și controleze sentimentele ba, mai mult, acestea au început să se estompeze, până la o indiferența greu de explicat…ajunsese să se simtă frigidă sub manevrele sale. Îi părea lipsit de har, stângaci și îl privea cu milă cum încearca să o controleze prin sistemul de sfori. Cum ea era în prim plan, pe scenă, îi simțea vanitatea în ceafă, frustrarea celui care rămâne mereu în culise…sau cel puțin așa începuse să creadă și asta o înverșuna și mai tare. Suporta din ce în ce mai greu atingerile sale deoarece o făcea să pară ceea ce era de fapt, o marionetă care poartă stigmatul unei materialități sterile fără de mâinile lui.

Nici toată strălucirea scenei, nici toată rumoarea publicului, nici toate vibrațiile și sunetele expandate, apoi repetate, nu o mai impresionau…și peste toate se propaga această ură care o mistuia continuu.

Până în ziua în care se hotărăște că vrea  să moară…

Însă cum să îți pui la cale sinuciderea când ești doar o materialitate dependentă de o alta…cum să te sinucizi când ești doar o marionetă…a încercat să nu mai răspundă la comenzi, să încurce sistemul de sfori, să devină o păpușă nefolositoare, uitată într-un colț de depozit…însă în zadar. Ea va continua să trăiască atâta vreme cât vor exista două mâini care vor dori să o mânuiască…

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Flirt…

La prima impresie, locul acesta ticsit cu lume îi pare a fi un malaxor de promiscuitate urbană. Dar, după câteva momente de adaptare vizuală, fundalul efervescent capătă o textură diafană, cu umbre şi contururi amestecate cu fum. A detectat câteva puncte critice, colţuri sonore, pline cu fanfaroni, care din când în când îi distrag atenţia cu manifestări compulsive, dar în cele din urmă reuşeşte să stabilească un echilibru fonic şi vizual în care să se simtă confortabil.

Tot acest efort de a se adapta îi accentuează starea de oboseală şi pentru câteva momente regretă faptul că a răspuns la telefon şi că a acceptat invitaţia din partea amicului său. Îi place să petreacă timp cu el, să poarte discuţii de tot felul, însă în această seară pare să îl enerveze teribil.

Şi totuşi, este acolo, cu amicul lui, printre ciorapi rupţi, tocuri înalte, mirosuri de vampe, priviri parvenite şi maniere uzurpate… aşa că face un efort suplimentar şi intră în joc. Se felicită în minte pentru capacitatea sa cameleonică, ba chiar îşi mai aduce şi câteva complimente în plus…îşi dă seama de excesul de epitete şi zâmbeşte când realizează că, de fapt, duce un exerciţiu de flirt cu el însuşi.

După câteva replici bune, amestecate cu înghiţituri duble de alcool, renunţă la acest moment incestuos şi începe să se uite în jur, lipsit de orice expresivitate interesantă…mediocritatea feţelor vizualizate îl determină să insiste şi în colţurile cele mai întunecate ale localului. Din nou rămâne surprins de bună voinţa de care dă dovadă.

În seara aceasta se simte foarte bine în pielea sa şi nu are nevoie de nimeni care să-i confirme virilitatea. Aşa că renunţă să mai caute printre chipurile de porţelan şi se antamează într-o discuţie cu amicul său. Efervescenţa gândurilor şi alcoolul îl fac să fie foarte vorbăreţ. Ce bine că şi amicul său are chef de palavre.

În tot acest timp, în mulţime, a existat un observator care i-a analizat fiecare grimasă. Deşi e convinsă că subtilitatea sa controlată a lăsat să scape şi câteva priviri directe, el nu le-a remarcat…a fost prea ocupat cu el însuşi, sau poate că au existat prea multe posibilităţi. Dezamăgită de propriul eşec, se ridică de la masă şi pleacă…

În urmă rămâne doar avortul unui flirt…poate concretul trebuie să fie hazard de prea multe ori că să capete contur. Până atunci, rămân doar doi posibili.

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Călătorie

Privea pe geam încercând să țină pasul cu viteza schimbării oculare. Contururi fluide, culori amestecate și detalii surprinse alcătuiau spectru pentru un tablou impresionant. Însă ochii săi prea obosiți creau lacune care lăsau tabloul nepictat.

În timp ce trupul încerca să se odihnească în scaunul așezat confortabil, mintea sa îl invada cu emoții. Nu era pentru prima dată când simțea amorțeala corpului în contrast cu entuziasmul minții. Le percepea ca pe două entități diferite, care se contraziceau, iar ea încerca în zadar să fie un bun mediator.

Pentru câteva momente, lupta celor două entități a fost întreruptă de melodia care cânta la radio. Sunetele reverberante umpleau interiorul mașinii, în timp ce trupul său percepea vibrațiile ca pe niște aburi elastici, care îi mișcau toți mușchii amorțiți.

Deși își propusese ca tot drumul să-l petreacă într-o stare de letargie ca să își poată conserva rămășițele de energia, totuși nu se simțea capabilă să își abandoneze gândurile care veneau în avalanșă. Alegea unul și insista asupra lui până la epuizare. Simțea chiar că dezvoltă un soi de incest cu gândul născut, atât de profunde erau trăirile.

Deși  drumul până la destinație s-a dovedit a fi mai degrabă un delir în mișcare, a realizat că nici nu mai conta, mintea sa călătorise înaintea trupului. Ceea ce urma, era doar o confirmare.

 Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Schisme interioare

Epuizat de propriile schisme, cu trupul spasmodic și gândurile eviscerate, simte cum ego-ul său pulsează într-un spațiu golit de armonie. Ecoul respirației sacadate îi inundă timpanele și orice alt sonor se pierde într-o insensibilitate cu tentacule.

Totul în jur îi pare lipsit de expresie și nu găsește nici un reper cu care să empatizeze. Se simte străin de proprii atomi și se gândește la incarnația sa ca la un paradox. Prea multe elemente anatomice, fiziologice și metafizice de divizat.

Toată destructurarea asta s-a transformat într-o stare prolifică de convalescență și în loc să-și recapete echilibrul pierdut, acum încearcă să se adune din molecule separate. Până se va regăsi pe sine, va continua să trăiască ca un hibrid lipsit de identitate, care se sparge și  apoi se adună…

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Exilul nopții

Pânza neagră și apăsătoare a nopții rămâne încă nemișcată. Biruința sa asupra ultimelor suspine ale zilei trebuie celebrată printr-un moment de acalmie. Totul e împietrit și îmi e teamă să nu rămână așa. Nu aș putea trăi într-o lume insensibilă și inertă, fără mișcare și fără cuvinte.

Dar în bezna imobilă cu miros de mâl murdar, ceva se mișcă. Deși mă tem de mișcările diafane și inodore ale întunericului încremenit, încerc să caut un reper al normalului. Treptat, privirea începe să contureze linii și forme și mă liniștesc, nimic nu s-a schimbat. Aceeași lume plină de sceptici…Cine să mai creadă în iluzii într-o lume blazată, cu sentimente tocite?

Pornesc într-un exil al mântuirii. Caut dovezi că iluziile încă mai există, caut o filozofie care refuză să se resemneze. Îmi pare că trupul este cuprins de o amorțeală cu tentacule, dar știu că trebuie să înaintez; cascade de gânduri îmi inundă mintea și devin confuză; cadre succesive îmi tulbură privirea și sunt aruncată într-o furtună plină de îndoieli.

Mă lupt cu valuri de dezamăgiri și ajung la mal. Dar oare pot construi castele de iluzii din ruine de dezamăgiri? Îmi doresc să înving deșertul cel puțin printr-o iluzie, dacă nu printr-un castel.

Zăresc totuși în depărtare un palat cu o curte de chiparoși și mă îndrept spre acel loc. Luminile sunt aprinse și se aude o muzică fără suflet, acoperită de o zarvă greoaie. Privesc în interior printr-o fereastră îngustă și îmi dau seama că am ajuns în mijlocul unui bal: maniere uzurpate de gheișă, talii de epave de sirene, cvasi puritate de fecioare false, înconjurate de filosofi mediocri.

În aer plutește un exces de epitete și  trebuie să plec din această lume plină de superficialitate și de venerație a materialismului. Opulența accesoriilor mă orbește și  găsesc cu greu o ieșire.

Rătăcesc printr-un labirint de sticlă, știu că lumea întreagă se poate sparge la cea mai mică greșeală și încerc să rămân rațională. Îmi simt gândurile strânse într-o menghină și uit de iluzii. Epuizată, reușesc să evadez din  labirint și descopăr o lume fără de linia orizontului. Nu-mi găsesc repere și din nou mă simt debusolată…

Sunt singură într-un pustiu fără de sunete. Caut un suflet, o mângâiere, un seamăn. Zăresc în depărtare o caravana și deși îmi pare o fată morgana, am totuși puterea să cred…îndoiala nu a putut transforma gândul meu în nisip.

Ajung lângă un cort îngălbenit de timp, în interiorul căruia se vede o umbră plăpândă. Este un bătrânel care poartă povara vremii în spatele gârbovit, cu fața blândă și ochii sticloși. Duce un dialog livresc cu umbra sa, dar obosește și adoarme. Aș vrea să intru și să îi spun că nu e singur, că mai există speranță, dar mă opresc și îl las să viseze.

Știu că nu mai e mult și întunericul se va risipi. E rândul zorilor de zi să își câștige bătălia. Totul începe la fel, printr-o stare de acalmie…dar acum nu mă mai tem, știu că este doar o clipă în care pot poposi la marginea zilei, apoi voi începe din nou să caut iluzii.

Sursă foto