Melancolie…

…o stare dulce amăruie, o amorțeală a prezentului, o evocare a timpului petrecut, altfel spus, viața ta în capitole.

Nu am înțeles niciodată de ce starea de melancolie este asociată cu tristețea morbidă, cu apatia, cu depresia, ba mai mult este denumită ca fiind un soi de boală psihică, o stare patologică, o nevroză.

Când, de fapt, melancolia este doar un repaus, o evadare din dinamica cotidiană, o poposire la marginea timpului. E un fel de sală de cinema privată, cu pop-corn la discreție, unde filmul rulează cum vrei tu.

Dincolo de vizionare, melancolia reprezintă o acceptare a efemerității, a faptului că oamenii sunt pasageri în viața ta și a altora. Este o stare de sinceritate, de admitere, uneori chiar de iertare. E drept că aceste lucruri presupun adeseori și anumite schisme interioare, un fel de delir temporar, dar la finele acestora te redescoperi tot pe tine.

Iubesc melancolia de toamnă pentru că are pistrui cărămizii și miroase a scorțișoară; are aburi de intimitate, care uneori se condensează într-o ploaie  ce mă trimite la pervazul ferestrei ca să privesc oamenii și frunzele; este discretă și personală, călduță și domoală, dar totodată vie, efervescentă, plină de prospețime…e melancolia tomnatică care seamănă o nouă „primăvară”!

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Călătorie

Privea pe geam încercând să țină pasul cu viteza schimbării oculare. Contururi fluide, culori amestecate și detalii surprinse alcătuiau spectru pentru un tablou impresionant. Însă ochii săi prea obosiți creau lacune care lăsau tabloul nepictat.

În timp ce trupul încerca să se odihnească în scaunul așezat confortabil, mintea sa îl invada cu emoții. Nu era pentru prima dată când simțea amorțeala corpului în contrast cu entuziasmul minții. Le percepea ca pe două entități diferite, care se contraziceau, iar ea încerca în zadar să fie un bun mediator.

Pentru câteva momente, lupta celor două entități a fost întreruptă de melodia care cânta la radio. Sunetele reverberante umpleau interiorul mașinii, în timp ce trupul său percepea vibrațiile ca pe niște aburi elastici, care îi mișcau toți mușchii amorțiți.

Deși își propusese ca tot drumul să-l petreacă într-o stare de letargie ca să își poată conserva rămășițele de energia, totuși nu se simțea capabilă să își abandoneze gândurile care veneau în avalanșă. Alegea unul și insista asupra lui până la epuizare. Simțea chiar că dezvoltă un soi de incest cu gândul născut, atât de profunde erau trăirile.

Deși  drumul până la destinație s-a dovedit a fi mai degrabă un delir în mișcare, a realizat că nici nu mai conta, mintea sa călătorise înaintea trupului. Ceea ce urma, era doar o confirmare.

 Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Anonim sau nu

Băltește într-o sudoare acidă, mestecă rugina care îi scrâșnește printre dinții și se dilată nervos de fiecare dată când situația o impune. Și o impune cam des… Vânează zilnic trofee false, pe care le așează în vitrinele din dos. În spatele avatarului ascunde o viață aliniată, căreia nu îi este admisă nicio criză de rebeliune…dar se conformează și ignoră orice urmă de goliciune interioară. La exterior se prezintă bine, este un android, un super zeu care vegetează în propria vanitate și doar asta contează. Cine este personajul din spatele descrierii….te las să ghicești!

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Schisme interioare

Epuizat de propriile schisme, cu trupul spasmodic și gândurile eviscerate, simte cum ego-ul său pulsează într-un spațiu golit de armonie. Ecoul respirației sacadate îi inundă timpanele și orice alt sonor se pierde într-o insensibilitate cu tentacule.

Totul în jur îi pare lipsit de expresie și nu găsește nici un reper cu care să empatizeze. Se simte străin de proprii atomi și se gândește la incarnația sa ca la un paradox. Prea multe elemente anatomice, fiziologice și metafizice de divizat.

Toată destructurarea asta s-a transformat într-o stare prolifică de convalescență și în loc să-și recapete echilibrul pierdut, acum încearcă să se adune din molecule separate. Până se va regăsi pe sine, va continua să trăiască ca un hibrid lipsit de identitate, care se sparge și  apoi se adună…

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Pistrui pe umeri goi

Infuzia salină și solară din timpul zilei a lăsat pe trupul său o sensibilitate plăcută. Se contractă la adierea brizei răcoroase și emană prin toți porii emoția unui trup cald. Pistruii de pe umerii goi par  licurici pe piele-i radioasă, șuvițele de păr dansează prin aer, asemenea unor fluturi. Tălpile sale se joacă cu fire de nisip ud, valuri înspumate îi ating delicat picioarele, iar briza îi șoptește din tainele marine. Întreaga sa ființă se amestecă cu marea, în timp ce restul omenirii amorțește…

plaja Vadu

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Exilul nopții

Pânza neagră și apăsătoare a nopții rămâne încă nemișcată. Biruința sa asupra ultimelor suspine ale zilei trebuie celebrată printr-un moment de acalmie. Totul e împietrit și îmi e teamă să nu rămână așa. Nu aș putea trăi într-o lume insensibilă și inertă, fără mișcare și fără cuvinte.

Dar în bezna imobilă cu miros de mâl murdar, ceva se mișcă. Deși mă tem de mișcările diafane și inodore ale întunericului încremenit, încerc să caut un reper al normalului. Treptat, privirea începe să contureze linii și forme și mă liniștesc, nimic nu s-a schimbat. Aceeași lume plină de sceptici…Cine să mai creadă în iluzii într-o lume blazată, cu sentimente tocite?

Pornesc într-un exil al mântuirii. Caut dovezi că iluziile încă mai există, caut o filozofie care refuză să se resemneze. Îmi pare că trupul este cuprins de o amorțeală cu tentacule, dar știu că trebuie să înaintez; cascade de gânduri îmi inundă mintea și devin confuză; cadre succesive îmi tulbură privirea și sunt aruncată într-o furtună plină de îndoieli.

Mă lupt cu valuri de dezamăgiri și ajung la mal. Dar oare pot construi castele de iluzii din ruine de dezamăgiri? Îmi doresc să înving deșertul cel puțin printr-o iluzie, dacă nu printr-un castel.

Zăresc totuși în depărtare un palat cu o curte de chiparoși și mă îndrept spre acel loc. Luminile sunt aprinse și se aude o muzică fără suflet, acoperită de o zarvă greoaie. Privesc în interior printr-o fereastră îngustă și îmi dau seama că am ajuns în mijlocul unui bal: maniere uzurpate de gheișă, talii de epave de sirene, cvasi puritate de fecioare false, înconjurate de filosofi mediocri.

În aer plutește un exces de epitete și  trebuie să plec din această lume plină de superficialitate și de venerație a materialismului. Opulența accesoriilor mă orbește și  găsesc cu greu o ieșire.

Rătăcesc printr-un labirint de sticlă, știu că lumea întreagă se poate sparge la cea mai mică greșeală și încerc să rămân rațională. Îmi simt gândurile strânse într-o menghină și uit de iluzii. Epuizată, reușesc să evadez din  labirint și descopăr o lume fără de linia orizontului. Nu-mi găsesc repere și din nou mă simt debusolată…

Sunt singură într-un pustiu fără de sunete. Caut un suflet, o mângâiere, un seamăn. Zăresc în depărtare o caravana și deși îmi pare o fată morgana, am totuși puterea să cred…îndoiala nu a putut transforma gândul meu în nisip.

Ajung lângă un cort îngălbenit de timp, în interiorul căruia se vede o umbră plăpândă. Este un bătrânel care poartă povara vremii în spatele gârbovit, cu fața blândă și ochii sticloși. Duce un dialog livresc cu umbra sa, dar obosește și adoarme. Aș vrea să intru și să îi spun că nu e singur, că mai există speranță, dar mă opresc și îl las să viseze.

Știu că nu mai e mult și întunericul se va risipi. E rândul zorilor de zi să își câștige bătălia. Totul începe la fel, printr-o stare de acalmie…dar acum nu mă mai tem, știu că este doar o clipă în care pot poposi la marginea zilei, apoi voi începe din nou să caut iluzii.

Sursă foto

Ploaia care plângea

Ploaia îi suspină la ureche, simte cum umezeala stropilor îi pătrunde prin tot trupul, iar aerul cenușiu și rece îi dă o senzație neplăcută de înțepături pe piele. Dintr-o dată începe să transpire, gândurile i se transformă în picături, dar tot ploaia îi șoptește că nu mai e loc.

Plouă fără întrerupere de câteva zile și acum este ca un prizonier în propria cameră.  În prima zi a iubit ploaia, a doua zi s-a jucat cu stropii, a treia zi a început să îi numere, a patra zi a ignorat-o, a cincea zi deja o ura…iar astăzi se simte copleșită.

Începe din nou să se certe cu ploaia, îi reproșează că din cauza sa nu poate să vină vara mult dorită, că deja a stat prea mult. Îi spune că nu o va mai urî, că o va primi din nou cu brațele deschise când va mai dori să vină, dar că acum trebuie să plece.

Dar ploaia nu o mai ascultă, se simte trădată de fata care cândva iubea ploaia și astăzi nu o mai vrea… acum nu mai plouă, plânge!

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela