Tag Archives: emoții

Prezentul pierdut…

Cum depărtarea este condiția fiecărei călătorii, simte frecvent o nevoie acută de a-și disprețui apropierea pentru a trăi. Îi place nespus condiția aceasta de călător, însă nu s-a gândit vreodată câte lucruri pierde visând mereu la alteritate.

Așteptarea următoarei dimineți de sâmbată într-o zi proaspătă de luni, lâncezirea unui idei de vacanță într-o duminică banală de apartament, intenția unei vieții viitoare mai disciplinate în fața abundenței, toate acestea nasc gânduri ce îi ocupă constant prezentul. Fiind prea ocupat cu ele, nu își dă seama de singularitatea clipei ce pare infimă în fața acestor proiecții viitoare.

Momentul de aici este înlocuit de cel posibil de acolo, dejucând orice emoție actuală. Ramâne astfel doar un prezent pierdut, gol, care nu-și va lăsa nicio amprentă în sufletul său. Va trăi doar din iluzii, fără a sintetiza clipele de azi în defavoarea faptelor încă nenăscute de mâine. Își va consuma timpul prezent doar pentru a se gândi la cel viitor, iar când va ajunge acolo va face la fel…

Confortul unei zile simple, petrecute acasă, va fi înlocuit de ideea unei alte zile începute în alt loc, în alt timp și în alt mod; savoarea unui pahar de vin servit alături de câțiva prieteni va fi estompată de ideea unui alt soi de vin, cu alt gust și în altă companie; iar cel din oglindă la care se uită va fi înlocuit de un altul mai bun, dar care însă nu există…

Există doar el, cel care nu se poate bucura de acum pentru că este captivul lui atunci, oricât de perfect ar fi cadul prezent în care se află.

The time is now!

Sursa imagine:

Picture1

 

Cu cele mai parfumate gânduri parfumate!

Starea de Lisabona

Am crezut că o să fie puțin mai complicat să îți așterni impresiile despre un oraș la ceva vreme după ce l-ai vizitat. Cotidianul care te invadează atunci când te întorci, te face să crezi că amintirile adunate se alterează pe zi ce trece. Însă mi-am dat seama ca Lisabona este mai mult decât un oraș vizitat, este o stare pe care o capeți pentru totdeauna. Așa că, în miez de toamnă, îmi aștern aici, în lanul de lavanda, gânduri din vacanța de vară.

Lisabona te primește din primul moment în care-i respiri aerul boem. Te iartă pentru că ai fost sceptic și te invită să o trăiești, nu doar să o vizitezi!

La prima impresie, îți poate părea un oraș neîngrijit, care nu se ridică la standardele capitalelor europene. Clădiri vechi, ziduri perimate, pe alocuri murdare, și peste toate un ușor iz de mucegai. În plus, mai ești și puțin stresat pentru că ai fost avertizat să te ferești de hoți și să ai grijă de portofel. Însă este doar un gând prematur, pe care îl uiți foarte repede și pentru care ulterior te simți stânjenit.

Străduțe pavate, înguste, clădiri cu mozaice de faianță colorate printre care își fac loc tramvaiele sonore.

Coloristica deosebită, suprafețele inclinate, modernitatea controlată, toate acestea alcătuiesc un urban aparte. Bineînțeles că vizitezi și monumente, muzee, poduri, statui dedicate marilor descoperiri, însă cel mai mult te vei îndrăgosti tot de străzi, de trotuare, de ziduri scorojite, de magazine mici, intime, cu produse locale, de ornamente colorate de la geamurile caselor… de vida portuguesa. Și aproape la fiecare colț, vei găsi un artist ambulant care cântă, despre orice.

Dincolo de muzica acestor artiști, se aude și o altfel de muzică, una cântată în surdină, de către suflet și pe care pașii o dansează.

Orașul acesta are ceva atemporal greu de descris în cuvinte. Îl descoperi în săpunul cu miros vechi, de casă, peste care dai într-un magazin de suveniruri, în mica prăvălia din Alfama unde te oprești să bei un păhărel de ginja, în bucățile de faianță furate de pe ziduri și vândute la târgurile de antichități stradale.

Par locuri care nu mai corespund timpului actual, perimate, dar care sunt menite să-ți amintească că uneori ne grăbim cam tare…

Și atunci te oprești la un mirador să privești panorama cu egoismul turistului care vrea să memoreze tot, dar îți dai seama că acest oraș este mai mult decât un alt loc vizitat. Este o stare pe care o trăiești! Lisabona este viață, bucurie, emoție, muzică, soare, culoare, libertate…

Obrigado, Lisboa!

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

IMG_0913 IMG_3823 IMG_3847 IMG_3800

IMG_3829WP_000587 (1)WP_000672

Stigmatul marionetei…

Nu își mai aduce aminte cine i-a fost creator și nici cum a ajuns în acest decor. Probabil că a fost încercarea vreunui meșter anonim și s-a născut în penumbra unui atelier, printre mirosuri de mucegai și rumeguș.

La început, mânuitorul său  îi era extrem de simpatic…îi plăcea ideea simbiozei dintre ei, îi ducea dorul când lipsea prea mult, se străduia de fiecare dată să-i facă pe plac…de fapt, nutrea pentru el o iubire ascunsă, nepermisă în breaslă…

Cu timpul a învățat însă să-și controleze sentimentele ba, mai mult, acestea au început să se estompeze, până la o indiferența greu de explicat…ajunsese să se simtă frigidă sub manevrele sale. Îi părea lipsit de har, stângaci și îl privea cu milă cum încearca să o controleze prin sistemul de sfori. Cum ea era în prim plan, pe scenă, îi simțea vanitatea în ceafă, frustrarea celui care rămâne mereu în culise…sau cel puțin așa începuse să creadă și asta o înverșuna și mai tare. Suporta din ce în ce mai greu atingerile sale deoarece o făcea să pară ceea ce era de fapt, o marionetă care poartă stigmatul unei materialități sterile fără de mâinile lui.

Nici toată strălucirea scenei, nici toată rumoarea publicului, nici toate vibrațiile și sunetele expandate, apoi repetate, nu o mai impresionau…și peste toate se propaga această ură care o mistuia continuu.

Până în ziua în care se hotărăște că vrea  să moară…

Însă cum să îți pui la cale sinuciderea când ești doar o materialitate dependentă de o alta…cum să te sinucizi când ești doar o marionetă…a încercat să nu mai răspundă la comenzi, să încurce sistemul de sfori, să devină o păpușă nefolositoare, uitată într-un colț de depozit…însă în zadar. Ea va continua să trăiască atâta vreme cât vor exista două mâini care vor dori să o mânuiască…

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Flirt…

La prima impresie, locul acesta ticsit cu lume îi pare a fi un malaxor de promiscuitate urbană. Dar, după câteva momente de adaptare vizuală, fundalul efervescent capătă o textură diafană, cu umbre şi contururi amestecate cu fum. A detectat câteva puncte critice, colţuri sonore, pline cu fanfaroni, care din când în când îi distrag atenţia cu manifestări compulsive, dar în cele din urmă reuşeşte să stabilească un echilibru fonic şi vizual în care să se simtă confortabil.

Tot acest efort de a se adapta îi accentuează starea de oboseală şi pentru câteva momente regretă faptul că a răspuns la telefon şi că a acceptat invitaţia din partea amicului său. Îi place să petreacă timp cu el, să poarte discuţii de tot felul, însă în această seară pare să îl enerveze teribil.

Şi totuşi, este acolo, cu amicul lui, printre ciorapi rupţi, tocuri înalte, mirosuri de vampe, priviri parvenite şi maniere uzurpate… aşa că face un efort suplimentar şi intră în joc. Se felicită în minte pentru capacitatea sa cameleonică, ba chiar îşi mai aduce şi câteva complimente în plus…îşi dă seama de excesul de epitete şi zâmbeşte când realizează că, de fapt, duce un exerciţiu de flirt cu el însuşi.

După câteva replici bune, amestecate cu înghiţituri duble de alcool, renunţă la acest moment incestuos şi începe să se uite în jur, lipsit de orice expresivitate interesantă…mediocritatea feţelor vizualizate îl determină să insiste şi în colţurile cele mai întunecate ale localului. Din nou rămâne surprins de bună voinţa de care dă dovadă.

În seara aceasta se simte foarte bine în pielea sa şi nu are nevoie de nimeni care să-i confirme virilitatea. Aşa că renunţă să mai caute printre chipurile de porţelan şi se antamează într-o discuţie cu amicul său. Efervescenţa gândurilor şi alcoolul îl fac să fie foarte vorbăreţ. Ce bine că şi amicul său are chef de palavre.

În tot acest timp, în mulţime, a existat un observator care i-a analizat fiecare grimasă. Deşi e convinsă că subtilitatea sa controlată a lăsat să scape şi câteva priviri directe, el nu le-a remarcat…a fost prea ocupat cu el însuşi, sau poate că au existat prea multe posibilităţi. Dezamăgită de propriul eşec, se ridică de la masă şi pleacă…

În urmă rămâne doar avortul unui flirt…poate concretul trebuie să fie hazard de prea multe ori că să capete contur. Până atunci, rămân doar doi posibili.

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Melancolie…

…o stare dulce amăruie, o amorțeală a prezentului, o evocare a timpului petrecut, altfel spus, viața ta în capitole.

Nu am înțeles niciodată de ce starea de melancolie este asociată cu tristețea morbidă, cu apatia, cu depresia, ba mai mult este denumită ca fiind un soi de boală psihică, o stare patologică, o nevroză.

Când, de fapt, melancolia este doar un repaus, o evadare din dinamica cotidiană, o poposire la marginea timpului. E un fel de sală de cinema privată, cu pop-corn la discreție, unde filmul rulează cum vrei tu.

Dincolo de vizionare, melancolia reprezintă o acceptare a efemerității, a faptului că oamenii sunt pasageri în viața ta și a altora. Este o stare de sinceritate, de admitere, uneori chiar de iertare. E drept că aceste lucruri presupun adeseori și anumite schisme interioare, un fel de delir temporar, dar la finele acestora te redescoperi tot pe tine.

Iubesc melancolia de toamnă pentru că are pistrui cărămizii și miroase a scorțișoară; are aburi de intimitate, care uneori se condensează într-o ploaie  ce mă trimite la pervazul ferestrei ca să privesc oamenii și frunzele; este discretă și personală, călduță și domoală, dar totodată vie, efervescentă, plină de prospețime…e melancolia tomnatică care seamănă o nouă „primăvară”!

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Călătorie

Privea pe geam încercând să țină pasul cu viteza schimbării oculare. Contururi fluide, culori amestecate și detalii surprinse alcătuiau spectru pentru un tablou impresionant. Însă ochii săi prea obosiți creau lacune care lăsau tabloul nepictat.

În timp ce trupul încerca să se odihnească în scaunul așezat confortabil, mintea sa îl invada cu emoții. Nu era pentru prima dată când simțea amorțeala corpului în contrast cu entuziasmul minții. Le percepea ca pe două entități diferite, care se contraziceau, iar ea încerca în zadar să fie un bun mediator.

Pentru câteva momente, lupta celor două entități a fost întreruptă de melodia care cânta la radio. Sunetele reverberante umpleau interiorul mașinii, în timp ce trupul său percepea vibrațiile ca pe niște aburi elastici, care îi mișcau toți mușchii amorțiți.

Deși își propusese ca tot drumul să-l petreacă într-o stare de letargie ca să își poată conserva rămășițele de energia, totuși nu se simțea capabilă să își abandoneze gândurile care veneau în avalanșă. Alegea unul și insista asupra lui până la epuizare. Simțea chiar că dezvoltă un soi de incest cu gândul născut, atât de profunde erau trăirile.

Deși  drumul până la destinație s-a dovedit a fi mai degrabă un delir în mișcare, a realizat că nici nu mai conta, mintea sa călătorise înaintea trupului. Ceea ce urma, era doar o confirmare.

 Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Pistrui pe umeri goi

Infuzia salină și solară din timpul zilei a lăsat pe trupul său o sensibilitate plăcută. Se contractă la adierea brizei răcoroase și emană prin toți porii emoția unui trup cald. Pistruii de pe umerii goi par  licurici pe piele-i radioasă, șuvițele de păr dansează prin aer, asemenea unor fluturi. Tălpile sale se joacă cu fire de nisip ud, valuri înspumate îi ating delicat picioarele, iar briza îi șoptește din tainele marine. Întreaga sa ființă se amestecă cu marea, în timp ce restul omenirii amorțește…

plaja Vadu

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela