Tag Archives: flori de timp

Prezentul pierdut…

Cum depărtarea este condiția fiecărei călătorii, simte frecvent o nevoie acută de a-și disprețui apropierea pentru a trăi. Îi place nespus condiția aceasta de călător, însă nu s-a gândit vreodată câte lucruri pierde visând mereu la alteritate.

Așteptarea următoarei dimineți de sâmbată într-o zi proaspătă de luni, lâncezirea unui idei de vacanță într-o duminică banală de apartament, intenția unei vieții viitoare mai disciplinate în fața abundenței, toate acestea nasc gânduri ce îi ocupă constant prezentul. Fiind prea ocupat cu ele, nu își dă seama de singularitatea clipei ce pare infimă în fața acestor proiecții viitoare.

Momentul de aici este înlocuit de cel posibil de acolo, dejucând orice emoție actuală. Ramâne astfel doar un prezent pierdut, gol, care nu-și va lăsa nicio amprentă în sufletul său. Va trăi doar din iluzii, fără a sintetiza clipele de azi în defavoarea faptelor încă nenăscute de mâine. Își va consuma timpul prezent doar pentru a se gândi la cel viitor, iar când va ajunge acolo va face la fel…

Confortul unei zile simple, petrecute acasă, va fi înlocuit de ideea unei alte zile începute în alt loc, în alt timp și în alt mod; savoarea unui pahar de vin servit alături de câțiva prieteni va fi estompată de ideea unui alt soi de vin, cu alt gust și în altă companie; iar cel din oglindă la care se uită va fi înlocuit de un altul mai bun, dar care însă nu există…

Există doar el, cel care nu se poate bucura de acum pentru că este captivul lui atunci, oricât de perfect ar fi cadul prezent în care se află.

The time is now!

Sursa imagine:

Picture1

 

Cu cele mai parfumate gânduri parfumate!

Starea de Lisabona

Am crezut că o să fie puțin mai complicat să îți așterni impresiile despre un oraș la ceva vreme după ce l-ai vizitat. Cotidianul care te invadează atunci când te întorci, te face să crezi că amintirile adunate se alterează pe zi ce trece. Însă mi-am dat seama ca Lisabona este mai mult decât un oraș vizitat, este o stare pe care o capeți pentru totdeauna. Așa că, în miez de toamnă, îmi aștern aici, în lanul de lavanda, gânduri din vacanța de vară.

Lisabona te primește din primul moment în care-i respiri aerul boem. Te iartă pentru că ai fost sceptic și te invită să o trăiești, nu doar să o vizitezi!

La prima impresie, îți poate părea un oraș neîngrijit, care nu se ridică la standardele capitalelor europene. Clădiri vechi, ziduri perimate, pe alocuri murdare, și peste toate un ușor iz de mucegai. În plus, mai ești și puțin stresat pentru că ai fost avertizat să te ferești de hoți și să ai grijă de portofel. Însă este doar un gând prematur, pe care îl uiți foarte repede și pentru care ulterior te simți stânjenit.

Străduțe pavate, înguste, clădiri cu mozaice de faianță colorate printre care își fac loc tramvaiele sonore.

Coloristica deosebită, suprafețele inclinate, modernitatea controlată, toate acestea alcătuiesc un urban aparte. Bineînțeles că vizitezi și monumente, muzee, poduri, statui dedicate marilor descoperiri, însă cel mai mult te vei îndrăgosti tot de străzi, de trotuare, de ziduri scorojite, de magazine mici, intime, cu produse locale, de ornamente colorate de la geamurile caselor… de vida portuguesa. Și aproape la fiecare colț, vei găsi un artist ambulant care cântă, despre orice.

Dincolo de muzica acestor artiști, se aude și o altfel de muzică, una cântată în surdină, de către suflet și pe care pașii o dansează.

Orașul acesta are ceva atemporal greu de descris în cuvinte. Îl descoperi în săpunul cu miros vechi, de casă, peste care dai într-un magazin de suveniruri, în mica prăvălia din Alfama unde te oprești să bei un păhărel de ginja, în bucățile de faianță furate de pe ziduri și vândute la târgurile de antichități stradale.

Par locuri care nu mai corespund timpului actual, perimate, dar care sunt menite să-ți amintească că uneori ne grăbim cam tare…

Și atunci te oprești la un mirador să privești panorama cu egoismul turistului care vrea să memoreze tot, dar îți dai seama că acest oraș este mai mult decât un alt loc vizitat. Este o stare pe care o trăiești! Lisabona este viață, bucurie, emoție, muzică, soare, culoare, libertate…

Obrigado, Lisboa!

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

IMG_0913 IMG_3823 IMG_3847 IMG_3800

IMG_3829WP_000587 (1)WP_000672

Melancolie…

…o stare dulce amăruie, o amorțeală a prezentului, o evocare a timpului petrecut, altfel spus, viața ta în capitole.

Nu am înțeles niciodată de ce starea de melancolie este asociată cu tristețea morbidă, cu apatia, cu depresia, ba mai mult este denumită ca fiind un soi de boală psihică, o stare patologică, o nevroză.

Când, de fapt, melancolia este doar un repaus, o evadare din dinamica cotidiană, o poposire la marginea timpului. E un fel de sală de cinema privată, cu pop-corn la discreție, unde filmul rulează cum vrei tu.

Dincolo de vizionare, melancolia reprezintă o acceptare a efemerității, a faptului că oamenii sunt pasageri în viața ta și a altora. Este o stare de sinceritate, de admitere, uneori chiar de iertare. E drept că aceste lucruri presupun adeseori și anumite schisme interioare, un fel de delir temporar, dar la finele acestora te redescoperi tot pe tine.

Iubesc melancolia de toamnă pentru că are pistrui cărămizii și miroase a scorțișoară; are aburi de intimitate, care uneori se condensează într-o ploaie  ce mă trimite la pervazul ferestrei ca să privesc oamenii și frunzele; este discretă și personală, călduță și domoală, dar totodată vie, efervescentă, plină de prospețime…e melancolia tomnatică care seamănă o nouă „primăvară”!

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Ploaia care plângea

Ploaia îi suspină la ureche, simte cum umezeala stropilor îi pătrunde prin tot trupul, iar aerul cenușiu și rece îi dă o senzație neplăcută de înțepături pe piele. Dintr-o dată începe să transpire, gândurile i se transformă în picături, dar tot ploaia îi șoptește că nu mai e loc.

Plouă fără întrerupere de câteva zile și acum este ca un prizonier în propria cameră.  În prima zi a iubit ploaia, a doua zi s-a jucat cu stropii, a treia zi a început să îi numere, a patra zi a ignorat-o, a cincea zi deja o ura…iar astăzi se simte copleșită.

Începe din nou să se certe cu ploaia, îi reproșează că din cauza sa nu poate să vină vara mult dorită, că deja a stat prea mult. Îi spune că nu o va mai urî, că o va primi din nou cu brațele deschise când va mai dori să vină, dar că acum trebuie să plece.

Dar ploaia nu o mai ascultă, se simte trădată de fata care cândva iubea ploaia și astăzi nu o mai vrea… acum nu mai plouă, plânge!

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Moartea trandafirilor

Nuanța de cărămiziu îi face să pară îmbătrâniți, cu floarea plecată, frunzele uscate și petalele pline de riduri adânci…doar spinii de pe tulpină au mai rămas neschimbați. Colțul de cameră pare o stare de priveghi, vasul le-a devenit acum coșciug și în curând vor trece în imaterialitate. Florile voluptoase cu petale aprinse, parfumul fin, subtil, uneori inconștient…toate au dispărut. Inimile lor ascunse în petalele cercuite trăiesc acum ultimele momente de agonie. Moartea colectivă a trandafirilor emană o tristețe grea, iar aerul din cameră a devenit o doină doar a lor…în cele din urmă trandafirii din vas vor muri, dar vor trăi veșnic prin gestul oferirii lor.

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Itinerar de mai

Afară mustește un aer leneș de vară care pătrunde prin fereastra larg deschisă. Un guguștiuc morocănos își cântă numele până când se plictisește și zboară. În urma ecoului de aripi, rămâne o amorțeala aparentă și atipică pentru oraș.

Alunec ușor într-o stare de visare care mă poartă prin lanuri de maci, prin poienițe cu iarbă crudă și mă oprește la umbra unor tei înfloriți. Nici urmă de alergii supărătoare, așa că îmi vâr nasul prin toate colțurile de natură.

Ajung într-o grădină unde descopăr roșeața suculentă a deliciilor de mai: căpșuni parfumate, cireșe delicate și câteva boabe de zmeură pârguite. În timp ce culeg din ele, mă trezește din visare același guguștiuc morocănos și o pasăre care triluiește din frunzișul unui copac.

Visul se transformă în realitate și pornesc într-un itinerar de mai, plin cu frăgezimea verii, cu inflorescențe dulci de tei și salcâm și cu arome de roșeață suculentă.

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Din amintirile copilăriei mele

Zăpada așternută pe străzile și trotuarele din oraș ne deranjează confortul nostru zilnic. Mașinile se împotmolesc în nămeți, oamenii se feresc de gerul aprig iar forțele regatului alb par să domine ținuturile urbane pe care aveam impresia că le stăpânim. Metehnele urbei ies la iveală…

Este o lume cu susul în jos, care pare să nu mai funcționeze. Sentimentul de frustrare devine din ce în ce mai puternic în fața autorităților veșnic nepregătite și luate prin surprindere, care nu reușesc să restabilească ordinea industrială, atât de necesară bunăstării noastre cotidiene.

Dar anul acesta ninsoarea mi-a adus aminte de un univers pur și rătăcit printre alte gânduri prăfuite. M-a făcut să mă gândesc la oameni de zăpadă cu nas roșu, la plimbări cu sania pe ulița satului, la căldura sobei și la sunetul focului, la mirosul de turte calde…de fapt, la copilăria petrecută la țară.

Ne grăbim prin viață și uităm de simplitatea ei ciclică. Obiceiurile copilăriei sunt parte din ființa noastră și uneori le îngropăm atât de adânc sub grămezi de reflexe capitaliste, încât apoi săpăm la nesfârșit după ele. Ne rupem viața în bucăți pe care le arhivăm în cutii de carton și păstrăm doar cutumele din prezent.

Serile petrecute la gura sobei, glasul blând al bunicii rostind basmul despre Fata babei și fata moșului  sau Povestea zilelor săptămânii,mâinile trudite învârtind firul de lână pe fusul de lemn, șervetul brodat de pe marginea mesei și rugăciunea de seară, sunt amintiri dragi despre iernile copilăriei mele.

Ulițele din sat erau asemeni celor din poeziile lui Coșbuc, cu copii ștrengari și chicote de bucurie. Sania trasă de bunicul meu era fermecată, zburând parcă peste nămeții albi. Nu simțeam frigul care îmi înroșea obrajii și aș fi stat afară cât era ziua de lungă.

Obiceiul colindatului era pentru mine un alt prilej de bucurie sinceră. Mamaie mă trezea cu noaptea în cap, mă îmbrăca cu haine multe și groase și îmi așeza pe umăr traista de lână. Mergeam apoi cu tataie din poartă în poartă și colindam deMoș Ajun…Ne dați ori nu ne dați? Și oamenii îmi ofereau covrigi, mere și nuci.

Așteptam cu nerăbdare orice vacanță pentru a mă întoarce la casa bunicilor mei. Vacanțele de vară însemnau pentru mine libertatea unui copil care putea să alerge în voie desculț prin iarbă. Îmi plăcea nespus de mult să mă așez pe banca înnegrită de ploi din fața porții și să privesc satul…

Zilele de vară erau fierbinți și lungi. Peste arșița de la amiază domnea o liniște deplină, iar linia orizontului era fără contur. Era o stare de amorțeală plăcută și parcă timpul se oprea în loc. Doar un copil zburdalnic alerga prin grădină după fluturi.

Seara, satul spunea cea mai frumoasă doină. Soarele apunea peste câmpuri, tălăngile răsunau în văzduhul diafan, iar fâșiile de fum se ridicau peste acoperișuri, semn că oamenii și-au terminat truda câmpului și s-au întors la gospodăriile lor. În aer plutea un sentiment ciudat de recunoștință, parcă fiecare vietate mulțumea Cerului că…există.

Cel mai mult îmi plăcea atunci când ploua torențial după o zi toridă. Alergam desculță prin iarbă și pe asfaltul călduț al șoselei. Respiram miros de răcoare și de iarbă udă și mi se părea că mă aflu în cel mai frumos loc de pe pământ.

Îmi împleteam cununi din flori colorate și mă simțeam ca o prințesă a câmpiei. Regatul meu era șesul întreg cu lanuri de grâu auriu, cu flori de maci și câmpuri de trifoi, iar supușii îmi erau gâzele și fluturii. Palatul meu era corcodușul din curte, la umbra căruia ședeam adesea în poala bunicii.

Bunica mă aștepta întotdeauna pe prispa casei și de fiecare dată când trebuia să plec se uita pierdut  după autobuz. Ograda îi părea prea goală fără nepoții care îi bucurau zilele…

Mamaie era o femeie caldă și foarte credincioasă. Avea un chip blând, părul bălai ascuns sub broboada neagră cu flori, ochii albaștri, purta mărgele la gât, o flanelă de lână și un șort simplu. Icoana ei o păstrez în suflet ca pe cea mai de preț comoară. Închid ochii și o văd, îi sărut obrazul și adorm cu ea în gând, într-o noapte rece de februarie. Știu că mă veghează de acolo sus din Ceruri!

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

sursa foto