Tag Archives: lume magică

Visul unei nopti de iarna

Notele iuti de ghimbir, aroma de mandarine proaspete si luminitele din cadru ce par stelute dulci de anason, toate acestea dau un aer oriental camerei in care se afla. Decorul se doreste a fi mai degraba unul de sarbatoare, insa aburii emanati de aromele exotice, o duc cu gandul la povestile cu Ali Baba si Aladin.

Incepe sa isi imagineze palatul in care Seherezada ii spunea sotului sau cate o poveste in fiecare noapte si zambeste la concluzia gandului: a castiga fiecare zi de viata printr-o noua povestire. Se lasa purtata de decorul seraiului, printre interioare cu coloane de marmura, miniaturi de aur si mozaicuri colorate.

Cumva stie ca viseaza, insa mirajul oriental o cuprinde tot mai adanc… Un eunuc ii devine complice  si ii permite sa traga cu ochiul la ceremonialul haremului, colectie de femei favorite care astepta sa fie prezentate sultanului… sau nu. Un pic intimidata si jenata de context, ii multumeste eunucului pentru generozitate si pleaca mai departe.

Ii atrage atentia o gradina interioara cu miros de rodie si lalele, decorata cu placi de teracota si o masa de fildes. Isi imagineaza aici intalnirea romantica intre un slujitor al palatului si o cadana si zambeste din nou la gandul bizar si atat de interzis in lumea respectiva. Isi continua plimbarea si ajunge intr-un salon de o frumusete izbitoare: pereti brodati in rosu, covoare persane si un miros cald de ceai si narghilea. Ar mai zabovi putin, intinsa pe una dintre perne, insa simte cum o cuprinde un sentiment ciudat de neapartenta si alteritate.

O trezeste acelasi miros iute de ghimbir pastrat in aerul camerei si priveste pe fereastra pentru a regasi reperul existentei sale. Observa cu surprindere cativa fulgi de zapada si isi da seama ca tocmai s-a trezit dintr-un vis placut de iarna. Adoarme la loc si povestea continua…

Sarbatori Fericite si parfumate!

5e7a244cea9a47cecd9190e88f2a5ba3 (1)

Sursa foto: aici

 

 

Stigmatul marionetei…

Nu își mai aduce aminte cine i-a fost creator și nici cum a ajuns în acest decor. Probabil că a fost încercarea vreunui meșter anonim și s-a născut în penumbra unui atelier, printre mirosuri de mucegai și rumeguș.

La început, mânuitorul său  îi era extrem de simpatic…îi plăcea ideea simbiozei dintre ei, îi ducea dorul când lipsea prea mult, se străduia de fiecare dată să-i facă pe plac…de fapt, nutrea pentru el o iubire ascunsă, nepermisă în breaslă…

Cu timpul a învățat însă să-și controleze sentimentele ba, mai mult, acestea au început să se estompeze, până la o indiferența greu de explicat…ajunsese să se simtă frigidă sub manevrele sale. Îi părea lipsit de har, stângaci și îl privea cu milă cum încearca să o controleze prin sistemul de sfori. Cum ea era în prim plan, pe scenă, îi simțea vanitatea în ceafă, frustrarea celui care rămâne mereu în culise…sau cel puțin așa începuse să creadă și asta o înverșuna și mai tare. Suporta din ce în ce mai greu atingerile sale deoarece o făcea să pară ceea ce era de fapt, o marionetă care poartă stigmatul unei materialități sterile fără de mâinile lui.

Nici toată strălucirea scenei, nici toată rumoarea publicului, nici toate vibrațiile și sunetele expandate, apoi repetate, nu o mai impresionau…și peste toate se propaga această ură care o mistuia continuu.

Până în ziua în care se hotărăște că vrea  să moară…

Însă cum să îți pui la cale sinuciderea când ești doar o materialitate dependentă de o alta…cum să te sinucizi când ești doar o marionetă…a încercat să nu mai răspundă la comenzi, să încurce sistemul de sfori, să devină o păpușă nefolositoare, uitată într-un colț de depozit…însă în zadar. Ea va continua să trăiască atâta vreme cât vor exista două mâini care vor dori să o mânuiască…

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Un oraş între lumi

Viețile lor scoase în stradă întâlnesc zilnic alte vieţi străine; dincolo de scepticismul călătorului se afla o curiozitate intuită care îi face să fie şi mai îndrăzneţi. Versatili, foarte sonori, cu abordări diferite, îţi oferă un spectacol divers. Malaxorul stradal înghite mirosuri brute de tot felul, culori şi lumini, arome, zgomote, muzică şi claxoane.

Mulțimea efervescentă este ca un aluat uman care creşte, crește, creşte.

Structurat, ca într-un ghid turistic, oraşul acesta se împarte în monumente impresionante, riviera turcească, mâncăruri tradiţionale şi comerţ. Amestecat, aşa cum este de fapt, oraşul acesta reprezintă o experienţă inedită, uneori greu de aranjat în impresii scrise.

Bosforus, Bosforus…my friend!

La un ceai turcesc se leagă prietenii. Chiar dacă îţi oferă o ospitalitate exagerată, fiind mai degrabă un „my friend” turistic, mercantil, te bucuri totuşi de stilul conversaţional, de modul cameleonic în care se exprimă în faţa străinului, celui diferit.

Pe străzile acestui oraş graniţele spaţiului privat se dilată şi totul se împarte între oameni, mărfuri şi pisici. Spaţiul public extrem de eterogen ascunde totuşi un lucru foarte strict: pentru ei, acest spaţiu aparţine bărbatului.

Hagi, Petrescu şi Ceauşescu…

Multilingvismul stradal se exprimă prin câteva nume sonore cu care eşti apelat în funcţie de naţionalitate. Oamenii sunt curioşi să afle de unde vii, ca să îţi arate cu mândrie ce ştiu despre ţara ta. În cazul românilor, după salutul „Ce faci?”, urmează o înşiruire de nume din fotbal şi foarte rar din istorie.

Baclava, kebab, rahat, dar unde-i shaorma pitorească?

Vitrine pline cu dulciuri suculente, comerţ ambulant cu suc de rodii, cu castane, cu fistic şi alune, tonete cu kebab, mirodenii, şi câte şi mai câte. Şi peste toate un miros plăcut de narghilea şi ceai turcesc, dar nici urmă de shaorma cu de toate!

Istanbul – un oraş, două lumi

Un oraş care se descrie cel mai bine prin antonimia descrierii: public şi privat, eterogen şi omogen, nou şi vechi, analog si diferit…un oraş care oferă, iar tu eşti cel care primeşte!

IMG_8107IMG_8078IMG_8090

IMG_7774

IMG_8117

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Exilul nopții

Pânza neagră și apăsătoare a nopții rămâne încă nemișcată. Biruința sa asupra ultimelor suspine ale zilei trebuie celebrată printr-un moment de acalmie. Totul e împietrit și îmi e teamă să nu rămână așa. Nu aș putea trăi într-o lume insensibilă și inertă, fără mișcare și fără cuvinte.

Dar în bezna imobilă cu miros de mâl murdar, ceva se mișcă. Deși mă tem de mișcările diafane și inodore ale întunericului încremenit, încerc să caut un reper al normalului. Treptat, privirea începe să contureze linii și forme și mă liniștesc, nimic nu s-a schimbat. Aceeași lume plină de sceptici…Cine să mai creadă în iluzii într-o lume blazată, cu sentimente tocite?

Pornesc într-un exil al mântuirii. Caut dovezi că iluziile încă mai există, caut o filozofie care refuză să se resemneze. Îmi pare că trupul este cuprins de o amorțeală cu tentacule, dar știu că trebuie să înaintez; cascade de gânduri îmi inundă mintea și devin confuză; cadre succesive îmi tulbură privirea și sunt aruncată într-o furtună plină de îndoieli.

Mă lupt cu valuri de dezamăgiri și ajung la mal. Dar oare pot construi castele de iluzii din ruine de dezamăgiri? Îmi doresc să înving deșertul cel puțin printr-o iluzie, dacă nu printr-un castel.

Zăresc totuși în depărtare un palat cu o curte de chiparoși și mă îndrept spre acel loc. Luminile sunt aprinse și se aude o muzică fără suflet, acoperită de o zarvă greoaie. Privesc în interior printr-o fereastră îngustă și îmi dau seama că am ajuns în mijlocul unui bal: maniere uzurpate de gheișă, talii de epave de sirene, cvasi puritate de fecioare false, înconjurate de filosofi mediocri.

În aer plutește un exces de epitete și  trebuie să plec din această lume plină de superficialitate și de venerație a materialismului. Opulența accesoriilor mă orbește și  găsesc cu greu o ieșire.

Rătăcesc printr-un labirint de sticlă, știu că lumea întreagă se poate sparge la cea mai mică greșeală și încerc să rămân rațională. Îmi simt gândurile strânse într-o menghină și uit de iluzii. Epuizată, reușesc să evadez din  labirint și descopăr o lume fără de linia orizontului. Nu-mi găsesc repere și din nou mă simt debusolată…

Sunt singură într-un pustiu fără de sunete. Caut un suflet, o mângâiere, un seamăn. Zăresc în depărtare o caravana și deși îmi pare o fată morgana, am totuși puterea să cred…îndoiala nu a putut transforma gândul meu în nisip.

Ajung lângă un cort îngălbenit de timp, în interiorul căruia se vede o umbră plăpândă. Este un bătrânel care poartă povara vremii în spatele gârbovit, cu fața blândă și ochii sticloși. Duce un dialog livresc cu umbra sa, dar obosește și adoarme. Aș vrea să intru și să îi spun că nu e singur, că mai există speranță, dar mă opresc și îl las să viseze.

Știu că nu mai e mult și întunericul se va risipi. E rândul zorilor de zi să își câștige bătălia. Totul începe la fel, printr-o stare de acalmie…dar acum nu mă mai tem, știu că este doar o clipă în care pot poposi la marginea zilei, apoi voi începe din nou să caut iluzii.

Sursă foto

Ploaia care plângea

Ploaia îi suspină la ureche, simte cum umezeala stropilor îi pătrunde prin tot trupul, iar aerul cenușiu și rece îi dă o senzație neplăcută de înțepături pe piele. Dintr-o dată începe să transpire, gândurile i se transformă în picături, dar tot ploaia îi șoptește că nu mai e loc.

Plouă fără întrerupere de câteva zile și acum este ca un prizonier în propria cameră.  În prima zi a iubit ploaia, a doua zi s-a jucat cu stropii, a treia zi a început să îi numere, a patra zi a ignorat-o, a cincea zi deja o ura…iar astăzi se simte copleșită.

Începe din nou să se certe cu ploaia, îi reproșează că din cauza sa nu poate să vină vara mult dorită, că deja a stat prea mult. Îi spune că nu o va mai urî, că o va primi din nou cu brațele deschise când va mai dori să vină, dar că acum trebuie să plece.

Dar ploaia nu o mai ascultă, se simte trădată de fata care cândva iubea ploaia și astăzi nu o mai vrea… acum nu mai plouă, plânge!

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Balerina nopții

Noaptea schimbă străzile din cartier în stafii ale vieții urbane. În întunericul văscos doar vântul rece mai plimbă prin aer câteva frunze rătăcite prin toamnă. Casele au tăcut, luminile de la ferestre s-au stins pe rând, câinii înfometați s-au adăpostit prin resturi de cartoane…

Felinarele bătrâne au obosit să mai lumineze acest pustiu de plumb și pâlpâie bolnăvicios. Un scârțâit de poartă fisurează liniștea deplină, dar prin repetare se pierde și el în noapte. Doar cei care au cunoscut singurătatea pot privi acest decor apăsător, ceilalți au adormit de mult.

Dincolo de draperiile grele, există totuși un observator care așteaptă nerăbdător ca ea să apară. În cele din urmă o zărește, are trupul fragil și pielea albă, asemenea unui porțelan translucid. Frânge aerul cu mișcări grațioase, estetice, fragile…preschimbă pustiu de plumb într-un decor eteric, transformă singurătatea sa în cel mai frumos spectacol de balet.

Vis sau realitate?…întrebarea l-a obsedat toată dimineața. Deși nu a băut mai multă cafea ca de obicei, este extrem de agitat și pendulează printr-o mulțime de stări. Își simte palmele transpirate și îi este greu să se concentreze, prin minte-i rulează aceeași întrebare: vis sau realitate?

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Spirit ludic

Universul meu este un creuzet de arome, mirosuri, culori și muzica care se topesc într-o gastronomie a vieții. Culeg din zile un bob de cafea, o picătură de ulei de lavandă, molecule de ciocolată crudă, petale de flori și sunete reverberante.

Materialitatea lor măruntă se amestecă într-un malaxor, se frământă și se omogenizează ca să nască o spiritualitate ludică.

Scormonesc și descopăr ludicul în diverse colțuri de viață. Mă joc cu un cuvânt, călătoresc cu un gând și mă întorc cu un zâmbet. Conturez o clipă insipidă și inodoră și apoi o pictez cu miros și gust.

Adun emoții timide, port visele în buzunar și roșesc când cineva le descoperă. Mă fâstâcesc, apoi mă obișnuiesc ușor și dezvălui din ele, redevin liberă și ludică…

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela