Tag Archives: nori asudați

Ploaia care plângea

Ploaia îi suspină la ureche, simte cum umezeala stropilor îi pătrunde prin tot trupul, iar aerul cenușiu și rece îi dă o senzație neplăcută de înțepături pe piele. Dintr-o dată începe să transpire, gândurile i se transformă în picături, dar tot ploaia îi șoptește că nu mai e loc.

Plouă fără întrerupere de câteva zile și acum este ca un prizonier în propria cameră.  În prima zi a iubit ploaia, a doua zi s-a jucat cu stropii, a treia zi a început să îi numere, a patra zi a ignorat-o, a cincea zi deja o ura…iar astăzi se simte copleșită.

Începe din nou să se certe cu ploaia, îi reproșează că din cauza sa nu poate să vină vara mult dorită, că deja a stat prea mult. Îi spune că nu o va mai urî, că o va primi din nou cu brațele deschise când va mai dori să vină, dar că acum trebuie să plece.

Dar ploaia nu o mai ascultă, se simte trădată de fata care cândva iubea ploaia și astăzi nu o mai vrea… acum nu mai plouă, plânge!

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Anunțuri

Rutina unei dimineți

Privește inert din penumbra balconului la norii asudați, ca un spectator uitat în decor. Rutina fiecărei dimineți petrecute la malul mării a făcut ca cerul să nu mai aibă secrete, știe că astăzi este ziua norilor și se bucură că marea va fi numai pentru el. Nici urmă de turiști care iubesc soarele, nu marea!

Soarbe sacadat din ceașca de cafea amară în timp ce se ceartă cu un gând care îl îndeamnă să iasă la o plimbare pe faleză. Singurătatea l-a transformat într-un personaj prăfuit, dependent de camera în care trăiește și de balconul în care stă și privește marea.

Nu își mai aduce aminte când a decis să se lepede de orice identitate, alegând obscuritatea amintirilor, atemporalitatea. I se pare că s-a născut în valurile mării, salvat de un țărm care l-a transformat într-un sihastru. Sau poate nu mai vrea să își amintească, îi convine să creadă că aparține mării și nu omenirii.

Ultima înghițitură de cafea îi lăsă în gură un gust sărat amestecat cu zaț. Simte un oarecare disconfort al trupului, dar este obișnuit cu amorțeala sa. Se ridică totuși de pe scaun și continuă să se certe cu acel gând încăpățânat. În cele din urmă, gândul învinge…

Pe faleză, pașii îi poartă umbra într-o direcție nehotărâtă. Se depărtează de dunga asfaltată, calcă peste grămezile de scoici, se împiedică de o algă moartă și cade pe nisipul rece. Privește spre valurile înspumate și simte o familiaritate stranie, își dă seama că a ajuns în locul în care s-a lepădat de identitate, locul în care a ales singurătatea.

Se ridică brusc, certându-se din nou cu acel gând nesupus care l-a adus aici. Cuprins de mânie, sugrumă nemilos toate gândurile și le aruncă departe în valuri. Privește lung după ele și se simte nul, fără repere. Plin de o stare de agonie goală se aruncă în mare după gândurile pierdute…

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela