Tag Archives: orașul pașilor mei

Balerina nopții

Noaptea schimbă străzile din cartier în stafii ale vieții urbane. În întunericul văscos doar vântul rece mai plimbă prin aer câteva frunze rătăcite prin toamnă. Casele au tăcut, luminile de la ferestre s-au stins pe rând, câinii înfometați s-au adăpostit prin resturi de cartoane…

Felinarele bătrâne au obosit să mai lumineze acest pustiu de plumb și pâlpâie bolnăvicios. Un scârțâit de poartă fisurează liniștea deplină, dar prin repetare se pierde și el în noapte. Doar cei care au cunoscut singurătatea pot privi acest decor apăsător, ceilalți au adormit de mult.

Dincolo de draperiile grele, există totuși un observator care așteaptă nerăbdător ca ea să apară. În cele din urmă o zărește, are trupul fragil și pielea albă, asemenea unui porțelan translucid. Frânge aerul cu mișcări grațioase, estetice, fragile…preschimbă pustiu de plumb într-un decor eteric, transformă singurătatea sa în cel mai frumos spectacol de balet.

Vis sau realitate?…întrebarea l-a obsedat toată dimineața. Deși nu a băut mai multă cafea ca de obicei, este extrem de agitat și pendulează printr-o mulțime de stări. Își simte palmele transpirate și îi este greu să se concentreze, prin minte-i rulează aceeași întrebare: vis sau realitate?

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Anunțuri

Mâini amorțite

Sunt mâinile care nu mai știu să creeze o poveste, să producă un obiect, să scrie cu cerneală. Sunt mâinile care se întind mecanic spre rafturile din supermarket, care apasă butoane și ating ecranele tactile…sunt unelte pe care le folosim doar în scopuri practice!

Există o simbioză între minte, suflet și mâini: cele din urmă creează ceea ce mintea dictează și sufletul consfințește. Cred că acesta este algoritmul după care oamenii au realizat cele mai frumoase artefacte ale omenirii.

Această trilogie simplă a ființei umane s-a cam pierdut în ultimul timp și am ajuns să uităm de suflet și de mâini. Folosim mintea pentru eficiență, rapiditate, confort…și atât. Simplificarea ne ajută să producem și să consumăm mai mult, să ne lepădăm de lucrurile nefolositoare și să le înlocuim cu altele.

Dar cum rămâne cu manufactura, cu lucrurile create de meșteri în ateliere mărunte? Ce se întâmplă cu talentele pe care nu mai avem cum să le descoperim pentru că exersăm prea mult abilitățile tehnice?

Gadget-urile din viața noastră se referă la partea ludică a ființei umane și ne permit să ne jucăm la orice vârstă. Însă creativitatea rămâne blocată la butoane și nu mai încercăm să găsim și alte modalități de a ne dezvolta în acest sens.

M-a fascinat întotdeauna universul unui atelier cu dezordinea aparentă a ustensilelor și planșelor, unde într-un colț de lumină palidă zărești un pictor, sculptor sau fotograf care amestecă idei și gesturi. Dar parcă s-a așezat praful peste aceste ateliere, au devenit perimate, uitate de lume…

M-a fascinat întotdeauna și universul unei băcănii din colț de stradă, cu rafturile ordonate, pe care se găsesc bunătăți culinare și unde te întâmpină o persoană ospitalieră. În astfel de locuri intri ca să poposești, ca să afli povești minunate despre produse făcute manual…aici nu alergi cu un coș de metal, ca într-un supermarket aglomerat.

Mâinile noastre se dezmorțesc când lucrăm sincer cu o pensulă, un creion, un stilou, un aparat foto, un ac cu ață, cu ingrediente culinare sau cu plante. Trebuie să găsim un echilibru între manualitate și tehnologie, propriu ființei noastre…

Sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Orașul pașilor mei…

Este zumzetul dimineților cu străzi aglomerate, graba mulțimilor efervescente ce mușuroiesc pe trotuarele înguste și este fericirea celui din mulțime care se oprește pentru o clipă să privească cerul…este cerul senin și soarele mângâietor.

Este eclectismul clădirilor, culoarea gri a blocurilor și nepăsarea față de casele vechi cu acoperișuri bătrâne și ziduri decolorate și este bucuria celui din mulțime care se oprește pentru o clipă să privească coloanele brâncovenești ale unui pridvor deschis…este despre case frumoase și ziduri colorate.

Este mirosul de praf și de benzină amestecate cu mirosul mulțimii eterogene și este minunea celui care se oprește pentru o clipă să miroasă viața….este despre arome și locuri parfumate.

Este privirea și curiozitatea nepoliticoasă a călătorilor, stânjeneala distanței mult prea personale din autobuz și este veselia celui din mulțime care se oprește pentru o secundă să ofere un zâmbet cald…este despre zâmbete și curiozități politicoase.

Iar lanul de lavandă este locul în care poposesc la margine de oraș…

sursă foto

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Primăvară urbană

Întotdeauna am trăit cu impresia că primăvara este anotimpul care curăță orașul de toate păcatele sale și că acestea se topesc o dată cu ultimele redute de zăpadă gri. Mitul primăverii urbane se înscrie în nevoia ciclică a oamenilor de a renaște mereu, purificați.

Ultimele zile de iarnă sunt ca o stare de delir în care invocăm dreptul moștenit la primăvară. Visăm la gingășia albă a unei boabe de ghiocel, ne umplem nările cu mireasmă de zambilă și căutăm orice semn de natură crudă.

Primele zile de primăvară înseamnă muguri de speranță, înseamnă prospețimea unui nou început din care ne hrănim cu lăcomie. Peste noi se propagă un sentiment contagios de entuziasm și de adeziune la colectivitate.

Dăruirea unui mărțișor este un gest tandru de recunoștință față de semeni. A oferi un mărțișor nu este o chestiune de separare a sexelor ci de bucurie exprimată a unui nou început. Îmi seamănă cu ritualul ciocnirii paharelor de șampanie din noaptea de Revelion, cu o urare caldă și sinceră.

Șnurul de mărțișor este o mărturie că nu am pierdut toate reperele tradiției noastre. De cele mai multe ori este însă golit de semnificație și uităm că acest semn iconic reprezintă podoaba renașterii, funia anului care împletește unitatea existenței noastre. Primăvara urbană este un mit frumos din imaginarul colectiv care înnoadă etape din existența noastră într-o continuitate necesară.

Însă ce mi se pare trist este faptul că mulți trăiesc primăvara doar la nivel colectiv și doar puțini reușesc acest lucru si la nivel individual și spiritual. Sosirea acestui anotimp este în primul rând o purificare interioară, înseamnă deschiderea sufletului care primește căldură și se umple de viață proaspătă.

Vă doresc o primăvară sinceră!

 

 

 

 

 

 

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Hrană pentru suflet

Mă necăjesc teribil atunci când mi se face dor de Mălăiele și nu găsesc ușor bilete la teatru. Dar mă gândesc că și vânătoarea aceasta după bilete își are scopul ei. Poate așa apreciem mai mult o piesă de teatru și pe actorii minunați care îi dau viață.

Îmi plac oamenii care merg la teatru pentru că sunt oameni frumoși și îmi place acea atmosferă elegantă, specifică unei seri de gală. Iubesc actorii pentru că sunt sinceri și mă cuprind emoții intense la finalul unei piese când publicul îl aplaudă la nesfârșit pe maestrul Beligan. Și parcă nu sunt suficiente aplauze care să răsplătească plecăciunea unui actor desăvârșit…

Iubesc teatrul la fel cum iubesc și cartea. Mă gândesc cum ar fi ca, într-o sâmbătă liniștită, să mergi la Biblioteca Centrală Universitară. Să iei de pe raft o carte dragă sufletului tău sau poate doar o carte și să o citești fără grabă. Sufletul tău și rândurile din carte să rămână în urma timpului și graba zilei cotidiene să treacă pe lângă voi, fără să vă întrebe de ce v-ați oprit în loc. Tu și sufletul tău să vă bucurați la marginea timpului!

O carte o poți avea mereu cu tine, te însoțește în călătoria ta urbană, este alături de tine pe o bancă din parc sau te așteptă acasă, pe noptieră, după o zi lungă. Dacă ea poate să îți fie alături oriunde, de ce să nu o prețuim?  De ce să nu o iubim ca pe un lucru drag sufletului nostru?

Cartea face casă bună cu filmul. Citești o carte, îți imaginezi o lume, iar filmul ți-o confirmă sau nu! Se spune că o carte este mai bună decât transpunerea sa pe ecrane. Eu cred că sunt doar viziuni diferite și că îți poți îmbogăți sufletul cu amândouă.

Dar nu toate filmele au în spate cărți. Fiecare persoană are cronica sa de filme și povestește cu drag despre acțiune, actori, coloană sonoră, dar nu și despre final. Finalul nu se deconspiră! Se urmărește…Finalul aparține fiecăruia  dintre noi și după orice sfârșit de film rămânem cu o stare.

Nu întotdeauna avem dispoziția necesară să urmărim un film. Dacă afară este o vreme frumoasă ne vine mai ușor să ne luăm sufletul și să îl scoatem la o plimbare. Pe străzi, pe alei de parc, pe trotuare înguste, pașii tăi te poartă iar privirea ta observă. Dar poate te gândești să evadezi din urban și atunci intri într-un muzeu sau într-o galerie. Acolo găsești o liniște deplină, liniștea care ii permite sufletului tău să se bucure.

Sufletul știe să danseze la fel de bine ca și picioarele. Uneori e plăcut să îl bucuri cu un concert de muzică jazz, fado sau blues. Vei vedea că un refren nu se cântă doar din voce, prin versuri, ci și cu sufletul, prin vibrații.

O vizită la un muzeu, revederea unui film drag, o carte nouă, o piesă de teatru,  un concert de muzică blues, orice ii face bine sufletului tău…Tu cum îți hrănești sufletul?

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela

Calea Victoriei ieri și azi

De fiecare dată când plouă mă încearcă un sentiment de melancolie caldă ce mă îndeamnă să cotrobăi în sertarul cu amintiri. Astăzi, în timp ce sorbeam dintr-o cană cu ceai aburind și mai priveam la dansul stropilor de ploaie, am deschis sertarul digital: foldere cu poze mai vechi și mai noi, melodii de suflet și documente de tot felul. Așa am dat peste lucrarea mea de licența despre Calea Victoriei din perioada interbelică și m-am gândit să scriu un rezumat.

Istorii ale Bucureștilor s-au tot scris, istorii ale unor străzi bucureștene, mai puțin. Povestea unei străzi nu înseamnă doar o înșiruire succesivă în timp și spațiu a celor mai reprezentative clădiri, aflate de-o parte și de alta, înseamnă să surprinzi o atmosferă, un stil de viață, o epocă…

Orașele și străzile au, ca și oamenii, viața lor. Dar, în timp ce viața oamenilor este scurtă, viața străzilor, fiind legată de dezvoltarea economico-socială a oamenilor, poate dura și secole. Fiecare stradă spune povești succesive ale vremurilor pe care le-a trăit de-a lungul dăinuirii sale în timpul istoric. Și în acest oraș numit București poate cea mai frumoasă poveste o spune Calea Victoriei!

Trecem pe străzile zilelor noastre grăbiți, fără să ne punem întrebări legate de istoria lor. Pentru mulți dintre noi numele străzilor reprezintă doar indicatoare necesare orientării, sunt doar nume anodine, parte a rutinei cotidiene.

Străzile sunt făcute din oameni, clădiri și amintiri. Și din pași. În Bucureştii paşilor celor de ieri, Calea Victoriei rămâne unică şi emblematică pentru viaţa oraşului de-a lungul a trei secole. Densitatea de istorie politicã, culturalã, economicã, religioasã, edilitar-urbanisticã, de istorie pur şi simplu şi de viaţã trăită, este mai mare aici decât oriunde altundeva. Între cerul şi pământul său se gãseşte scrisã o istorie fascinantã a orașului.

A fost drumul caracteristic al vieţii publice bucureştene, locul unde pulsa o viaţã necontenitã la toate orele din zi, arteră care oferea în lunga sa diversitate spectacolele urbane și peisajele cele mai excentrice.

Calea Victoriei meritã sã-i fie spusã povestea. Povestea sa se construiește cu ajutorul oamenilor care au strãbãtut-o, cu ajutorul clãdirilor ce s-au înălțat de-a lungul timpului şi cu ajutorul amintirilor. Oamenii sunt cei care i-au adus prestigiu, sunt cei care au ridicat-o la statutul de “Mare Doamnã” a oraşului, clãdirile sunt cele care au înfrumuseţat-o şi au diversificat-o iar amintirile sunt cele care i-au creat un stil de viaţã şi o atmosferã aparte.

Putem vorbi cu siguranţã de un mit al perioadei interbelice, la care ne raportãm pentru a arãta o perioadã de efervescenţã economicã, socială, culturalã şi arhitecturalã. Bucureştii din perioada interbelicã este acel loc pierdut şi regretat de nostalgici, este acel oraş care şi-a deschis braţele spre Occident şi a cãutat sã se asemene lui. Este locul unde s-a întâmplat totul!

În acest context, povestea Cãii Victoriei este povestea mirajului bucureștean din perioada interbelicã. “Sãrbãtoare, veselie şi tristeţe: asta este Calea Victoriei”  în descrierile epocii.

Specificul de arterã veşnic aglomeratã și efervescentă este uşor sesizabil şi în fotografiile din epocă. Spaţiul cuprins în acest perimetru apare ca un conglomerat urban de oameni, de trãsuri şi de automobile, veşnic surprinse în mişcare. Este o forfotă din care artera se hrãneşte şi prin care ea trãieşte. Este o forfotã care pare sã cânte o muzicã a strãzii, o muzicã specifică a veseliei!

Anii ’30 reprezintã poate ultimul deceniul de glorie pentru Calea Victoriei. La sfârşitul acestei perioade artera îşi va pierde întâietatea din cauza noilor bulevarde moderne. Însã este un deceniu pe care îl trãieşte din plin. Este o epocă de permanentã modernizare şi transformare. Tocmai acest val de modernizare a fãcut ca artera sã-şi piardã specificul şi atmosfera aparte.

Deceniul al patrulea al secolului XX spune ultima parte importantã a mirajului acestei strãzii. A urmat al doilea rãzboi mondial, apoi epoca durã a comunismului şi nimic nu a mai fost ca altãdatã. Calea Victoriei a apus o datã cu Bucureştii vechi!

Loc de promenadã pe vremuri, spaţiu al boemei bucureştene, important vad comercial, Calea Victoriei îşi avea secretele ei, închise în separeurile localurilor şi restaurantele sale, unde „se alcãtuiau guverne”, se puneau la cale treburile statului, se povesteau viitoarele cãrţi și se nășteau idile amoroase.

Ieri Calea Victoriei însemna un stil de viaţã, însemna  reproducerea miniaturalã a unei aspiraţii de devenire socialã. Astãzi reprezintã doar o ruinã istoricã, o amintire.

Ieri automobilele se strecurau printre oameni, astãzi oamenii se strecoarã cu greu printre automobile; ieri vedeai o paradă de pãlãrii, astãzi  vezi o adevãratã etalare de maşini luxoase; ieri auzeai zumzetul mulţimii agitate, astãzi auzi claxoanele mulţimii grãbite.

Cu cele mai parfumate gânduri,

Ionela