Am avut mai demult o rochie cu imprimeu de pisici mici și, de fiecare dată când o purtam, se găsea cineva să mă întrebe dacă am numărat vreodată câte pisici sunt. Răspundeam, evident, că nu am făcut asta niciodată și că prefer să cred că sunt în număr infinit. Cam așa și cu vara noastră, în momentul în care începem să o numărăm în luni, își pierde din dimensiunea relativă, devine doar un calendar de activități în care trebuie să bifăm fericirea.
Ne grăbim să ajungem în vară și încercăm să îndesăm cât mai multe în bagajul ei, de teamă că odată cu sfârșitul ei se va termina și vara din sufletul nostru. Ne postăm vara într-un album perfect de socia media, o trăim condensat în weekenduri și câteva zile de vacanță, adunăm mai multe suveniruri decât amintiri.
Așa ne trezim că am trăit o vară pe fast-forward, în care august devine deja ușor nostalgic, iar septembrie este acel ending nedrept care te aruncă din nou în urban. Când, de fapt, pistruii lui septembrie sunt acele amintiri pe care vara le desenează în imprimeul sufletului, este continuarea ei dincolo de condiția temporală.
Rochia mea de vară are un astfel de imprimeu, are dantelă din valuri de mare, iar cromatica ei este pictată din toate apusurile și răsăturile de soare. Iar precum pisicile mici de pe rochia mea mai veche, nu voi încerca niciodată să le număr pentru că prefer să cred că sunt infinite.
Așa că, în acest septembrie, voi continua să port această rochie de vară lentă, până când un nou imprimeu se va desena pe ea. Tomnatic, cărămiziu și cu miros de scorțisoară caldă.
Cu cele mai parfumate gânduri,
Ionela
Ionela Ionescu 